miercuri, 14 aprilie 2010

FRUMUSEŢEA

Aici unde pământul se uneşte cu cerul într-o frumuseţe indescriptibilă zeii le vorbesc tainic oamenilor.
Aici unde marea şi cerul se unesc în zare, frumuseţea este cea care cucereşte inimile.
Aici unde albastrul şi albul se îmbină atât de armonios, îngerii vin aproape şi şoptesc duios.
Ce orbi putem fi câteodată, cu toate că suntem atât de inteligenţi!

Frumuseţea este o stare dincolo de a fi, iar cuvintele sunt deseori prea mici neputând exprima acele lucruri, acele atribute care ne copleşesc inima.
Sufletul meu se umple de această frumuseţe şi expansionează la infinit.
Norii desenează pe cer forme dintr-un peisaj paradisiac, iar paradisul pare a fi coborât aici şi acum pe pământ.
E atâta linişte aici şi ca şi cum aş fi adunat toată această frumuseţe, toată această graţie a cerului şi a pământului în sufletul meu, în toată fiinţa mea.
Soarele apune într-o mare de albastru cu irizări violete, iar luna răsare de după nori. Infinitul regăsit aici şi acum în această imensă şi nesfârşită frumuseţe. Paradisul pierdut, dar regăsit în aceste momente de o frumuseţe unică.
Am să strâng toată această graţie a frumuseţii în inima mea ca într-un loc sacru, în care îmi voi găsi liniştea şi forţa pentru a mă reculege şi a merge mai departe, în pofida tuturor dificultăţilor aparente.
Această aripă a frumuseţii este aripa care va face ca zborul să-mi fie mai înalt şi inima mai pătrunsă de acest inefabil sentiment al sacrului, al Dumnezeirii.
Acum pot spune doar că o mare iubire este o mare credinţă şi un mare curaj. Curajul de a fi, curajul de a merge mai departe, curajul de a îndrăzni, curajul şi frumuseţea de a fi, de a exista în perfectă armonie cu sufletul tău.
Frumuseţea exterioară se reflectă în suflet, apoi această frumuseţe interioară este cea care face ca exteriorul să fie mai strălucitor, mai plin de armonie şi de transfigurare.
Ce-i viaţa decât o clipă care fuge, un moment în care pleoapa lumii se deschide priveşte, dă naştere unei lumi, apoi aceeaşi pleoapă se închide şi lumea, cu toată frumuseţea ei, dispare şi apoi ... doar eternitatea cea care rămâne mereu dincolo de Aici şi Acum.

Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu