sâmbătă, 9 aprilie 2016

Mircea Albulescu: “Nu cred că aș putea face altceva decât să bucur oameni” de @Sorin Tudor

http://webcultura.ro/mircea-albulescu-nu-cred-ca-as-putea-face-altceva-decat-sa-bucur-oameni/
“Eu, cum am jucat astă-seară, nu voi juca la fel niciodată. Depinde de Măria Sa Publicul din sală, depinde dacă pe partenerul meu îl doare capul, dacă altuia i-a murit mama, dacă s-a întâmplat altceva. Spre exemplu, la un moment dat, când am venit din străinătate, se juca “Dispariția lui Galigai” la Teatrul de Comedie și nevastă-mea n-a venit la aeroport să mă întâmpine. Au trimis o mașină de la teatru, că începea spectacolul seara. De la aeroport am ajuns la teatru în ultima clipă. Gong. Actul I. Pauză. Se deschide ușa și apare nevastă-mea. “Bine ai venit!” “Bine te-am găsit!” Cutare, cutare. În difuzor se aude imperios: “Albulescu, hai în scenă!”. În clipa aia am văzut cum era îmbrăcată și am întrebat-o: “Dar tu de ce ești îmbrăcată toată în negru?” “Hai la treabă, Albulescu!” “A murit taică-tău. Ieri l-am îngropat.” M-am dus în scenă. N-am avut timpul nici să suspin. Renunțarea este un preț al acestei Îndeletniciri. Știi că vrei să faci asta? Da! Dar trebuie să plătești! Nu știu dacă este voie să fac această comparație, dar riscul este umbra necesară a succesului. N-ai riscat? Ești un om stimabil, dar rămâi într-o minunată și comodă lume a comunului.” “Ce cătați aici să ne luați nouă bucuria asta?” “Prin 1969 a apărut moda să mergem în fabrici cu Teatrul de Comedie, să jucăm acolo, pe terenul dânșilor. Am hotărât să mergem la schimbul doi, ei să fie mai puțini, să caște ochii la noi o vreme și noi să bifăm o ieșire “la uzină”. Era acolo o platformă și mai dincolo, între niște utilaje, mă schimbam. La un moment dat, a apărut lângă mine un om care cred că era cu un cap mai înalt decât mine. Cu un bumbac își ștergea uleiul de pe mâini. A venit cu o față foarte puțin prietenoasă la mine, s-a uitat foarte atent și a zis: “Ce cătați aici?” Mă gândeam unde dracu’ să fug! “Păi, știți tovarășu’, am venit cu teatrul, cu Teatrul de Comedie, e și tovarășu’ Beligan, îl știți…” “Ce cătați aici?” “Păi…” “Ce cătați aici?” “Da’ de ce mă-ntrebați așa?” “Măi, tovarășu’, eu mă duc la teatru de două ori pe an. Îmi iau nevasta, ne cumpărăm bilet, mergem la teatru, nevastă-mea atunci îmi cumpără mie o cravată, o batistă, eu îi cumpăr ei un batic și mergem la teatru. După spectacol, ne oprim la o bodegă lângă casă, mâncăm o friptură, bem câte o bere amândoi, după care ne întoarcem acasă și o bună bucată de vreme, când povestim despre o întâmplare, spunem: «Când a fost asta? Înainte sau după ce am fost la teatru?» Ce cătați aici să ne luați nouă bucuria asta?” Am rămas de piatră!” “De unde-l cunoști pe Albulescu?” “Noi putem să înfăptuim arta teatrală numai în măsura în care ea este apreciată. Mă rog, acum aprinde lumea televizorul, e altceva. “De unde-l cunoști pe Albulescu?” “Păi cum? L-am văzut la televizor!” “Dar la teatru?” “Nu!” “Dar la film?” “Nici!” “Păi atunci de unde-l cunoști?” “Păi dacă îl dă la televizor.” Nu se transmite nimic, nu se gustă nimic! Este pur și simplu cum noi doi ne uităm aici pe geam și vedem o mașină albastră cum trece. “Domn’e, ne-am plimbat cu o mașină albastră!” “Chiar ați fost în ea?” “Nu, am văzut-o de la etajul 4! Mă rog, mai trecea lumea pe acolo și mă mai ținea unul de vorbă.” Altfel era religiozitatea muncitorului care își oferea această îmbogățire de două ori pe an și, mai mult decât atât, faptul că teatrul îi măsura lui timpul, că atunci ea îi cumpăra lui o cravată, el îi cumpăra ei un batic și sărbătoreau evenimentul.” “Cum mă aduc eu înapoi, la mine?” “Eu, Albulescu, am problemele mele tot mai multe și mai grele pe măsură ce îmbătrânesc. Trebuie să vii așadar mai devreme la teatru ca să te golești de tine însuți, ca să poți intra în pielea personajului. Într-o sticlă de un litru încape numai un litru, într-o teacă nu încape decât o singură sabie. Eu trebuie să mă golesc de mine însumi ca să pot să-mi asum problematica lui, a personajului. Încet, încet, mă uit pe mine şi uit de toate problemele care vin cu nemiluita peste capul unui om. De foarte multe ori, reușesc să mă golesc de toate aceste probleme. Când nu reușesc, mă simt foarte rău, eu cu mine însumi. Publicul nu simte întotdeauna, dar eu mă simt rău pentru că „n-am fost”, ci m-am prefăcut. Apoi urmează o altă problemă: după ce am fost personajul, cum mă aduc eu înapoi, la mine?” “Tot ce pot eu face e să deschid o fereastră, nu să arăt drumul” “Nu are niciun rost să dai sfaturi. Dacă doua capre nu seamănă, e foarte greu ca oamenii să fie la fel. Nu toți au aceleași date somatice, același noroc, același vis. Nu îi e nimănui de niciun folos să-i spun eu cum e bine. Un sfert de secol am fost profesor și mi-am dat seama ca tot ce pot eu face e să deschid o fereastră, nu să arăt drumul. Fiecare are drumul său: unii reușesc, alții nu. De fiecare data e alt motiv, dincolo de motivul general – norocul.” “Dorința de a ne regăsi în vise” “În zilele noastre, un basm înseamnă, din fericire pentru noi, ce a însemnat dintotdeauna: dorința de a ne regăsi în vise, dorința de a ne regăsi într-o lume în care binele învinge, un vis în care el balaurul, el șarpele, sunt foarte puternici și foarte răi, dar el Făt-Frumos, ea Ileana Cosânzeana sunt întotdeauna atât de fericiți că – pentru noi și în numele nostru – pot să biruie răul, cel puțin pentru o bucată de vreme. Până când un alt rău va veni din nou, până când ei din nou se vor alia și vor face ca din victorie în victorie viața noastră să nu fie plicticoasă și atunci când pierdem o bătălie să fim siguri că va fi și o a doua bătălie, și o a treia bătălie, și că până la urmă noi și ai noștri vom învinge.” Mircea Albulescu (4 octombrie 1934 – 8 aprilie 2016)

Mircea Albulescu: “Nu cred că aș putea face altceva decât să bucur oameni” de @Sorin Tudor

http://webcultura.ro/mircea-albulescu-nu-cred-ca-as-putea-face-altceva-decat-sa-bucur-oameni/
“Eu, cum am jucat astă-seară, nu voi juca la fel niciodată. Depinde de Măria Sa Publicul din sală, depinde dacă pe partenerul meu îl doare capul, dacă altuia i-a murit mama, dacă s-a întâmplat altceva. Spre exemplu, la un moment dat, când am venit din străinătate, se juca “Dispariția lui Galigai” la Teatrul de Comedie și nevastă-mea n-a venit la aeroport să mă întâmpine. Au trimis o mașină de la teatru, că începea spectacolul seara. De la aeroport am ajuns la teatru în ultima clipă. Gong. Actul I. Pauză. Se deschide ușa și apare nevastă-mea. “Bine ai venit!” “Bine te-am găsit!” Cutare, cutare. În difuzor se aude imperios: “Albulescu, hai în scenă!”. În clipa aia am văzut cum era îmbrăcată și am întrebat-o: “Dar tu de ce ești îmbrăcată toată în negru?” “Hai la treabă, Albulescu!” “A murit taică-tău. Ieri l-am îngropat.” M-am dus în scenă. N-am avut timpul nici să suspin. Renunțarea este un preț al acestei Îndeletniciri. Știi că vrei să faci asta? Da! Dar trebuie să plătești! Nu știu dacă este voie să fac această comparație, dar riscul este umbra necesară a succesului. N-ai riscat? Ești un om stimabil, dar rămâi într-o minunată și comodă lume a comunului.” “Ce cătați aici să ne luați nouă bucuria asta?” “Prin 1969 a apărut moda să mergem în fabrici cu Teatrul de Comedie, să jucăm acolo, pe terenul dânșilor. Am hotărât să mergem la schimbul doi, ei să fie mai puțini, să caște ochii la noi o vreme și noi să bifăm o ieșire “la uzină”. Era acolo o platformă și mai dincolo, între niște utilaje, mă schimbam. La un moment dat, a apărut lângă mine un om care cred că era cu un cap mai înalt decât mine. Cu un bumbac își ștergea uleiul de pe mâini. A venit cu o față foarte puțin prietenoasă la mine, s-a uitat foarte atent și a zis: “Ce cătați aici?” Mă gândeam unde dracu’ să fug! “Păi, știți tovarășu’, am venit cu teatrul, cu Teatrul de Comedie, e și tovarășu’ Beligan, îl știți…” “Ce cătați aici?” “Păi…” “Ce cătați aici?” “Da’ de ce mă-ntrebați așa?” “Măi, tovarășu’, eu mă duc la teatru de două ori pe an. Îmi iau nevasta, ne cumpărăm bilet, mergem la teatru, nevastă-mea atunci îmi cumpără mie o cravată, o batistă, eu îi cumpăr ei un batic și mergem la teatru. După spectacol, ne oprim la o bodegă lângă casă, mâncăm o friptură, bem câte o bere amândoi, după care ne întoarcem acasă și o bună bucată de vreme, când povestim despre o întâmplare, spunem: «Când a fost asta? Înainte sau după ce am fost la teatru?» Ce cătați aici să ne luați nouă bucuria asta?” Am rămas de piatră!” “De unde-l cunoști pe Albulescu?” “Noi putem să înfăptuim arta teatrală numai în măsura în care ea este apreciată. Mă rog, acum aprinde lumea televizorul, e altceva. “De unde-l cunoști pe Albulescu?” “Păi cum? L-am văzut la televizor!” “Dar la teatru?” “Nu!” “Dar la film?” “Nici!” “Păi atunci de unde-l cunoști?” “Păi dacă îl dă la televizor.” Nu se transmite nimic, nu se gustă nimic! Este pur și simplu cum noi doi ne uităm aici pe geam și vedem o mașină albastră cum trece. “Domn’e, ne-am plimbat cu o mașină albastră!” “Chiar ați fost în ea?” “Nu, am văzut-o de la etajul 4! Mă rog, mai trecea lumea pe acolo și mă mai ținea unul de vorbă.” Altfel era religiozitatea muncitorului care își oferea această îmbogățire de două ori pe an și, mai mult decât atât, faptul că teatrul îi măsura lui timpul, că atunci ea îi cumpăra lui o cravată, el îi cumpăra ei un batic și sărbătoreau evenimentul.” “Cum mă aduc eu înapoi, la mine?” “Eu, Albulescu, am problemele mele tot mai multe și mai grele pe măsură ce îmbătrânesc. Trebuie să vii așadar mai devreme la teatru ca să te golești de tine însuți, ca să poți intra în pielea personajului. Într-o sticlă de un litru încape numai un litru, într-o teacă nu încape decât o singură sabie. Eu trebuie să mă golesc de mine însumi ca să pot să-mi asum problematica lui, a personajului. Încet, încet, mă uit pe mine şi uit de toate problemele care vin cu nemiluita peste capul unui om. De foarte multe ori, reușesc să mă golesc de toate aceste probleme. Când nu reușesc, mă simt foarte rău, eu cu mine însumi. Publicul nu simte întotdeauna, dar eu mă simt rău pentru că „n-am fost”, ci m-am prefăcut. Apoi urmează o altă problemă: după ce am fost personajul, cum mă aduc eu înapoi, la mine?” “Tot ce pot eu face e să deschid o fereastră, nu să arăt drumul” “Nu are niciun rost să dai sfaturi. Dacă doua capre nu seamănă, e foarte greu ca oamenii să fie la fel. Nu toți au aceleași date somatice, același noroc, același vis. Nu îi e nimănui de niciun folos să-i spun eu cum e bine. Un sfert de secol am fost profesor și mi-am dat seama ca tot ce pot eu face e să deschid o fereastră, nu să arăt drumul. Fiecare are drumul său: unii reușesc, alții nu. De fiecare data e alt motiv, dincolo de motivul general – norocul.” “Dorința de a ne regăsi în vise” “În zilele noastre, un basm înseamnă, din fericire pentru noi, ce a însemnat dintotdeauna: dorința de a ne regăsi în vise, dorința de a ne regăsi într-o lume în care binele învinge, un vis în care el balaurul, el șarpele, sunt foarte puternici și foarte răi, dar el Făt-Frumos, ea Ileana Cosânzeana sunt întotdeauna atât de fericiți că – pentru noi și în numele nostru – pot să biruie răul, cel puțin pentru o bucată de vreme. Până când un alt rău va veni din nou, până când ei din nou se vor alia și vor face ca din victorie în victorie viața noastră să nu fie plicticoasă și atunci când pierdem o bătălie să fim siguri că va fi și o a doua bătălie, și o a treia bătălie, și că până la urmă noi și ai noștri vom învinge.” Mircea Albulescu (4 octombrie 1934 – 8 aprilie 2016)

miercuri, 18 noiembrie 2015

Dan Puric, REACȚIE la ultimele zile: Țara trebuie DEVASTATĂ de prădătorii internaționali. Presiunile din afară sunt pentru avuţie, să ne transforme într-o colonie nenorocită

http://www.activenews.ro/stiri-social/Dan-Puric-REACTIE-la-ultimele-zile-Tara-trebuie-DEVASTATA-de-pradatorii-internationali.-Presiunile-din-afara-sunt-pentru-avutie-sa-ne-transforme-intr-o-colonie-nenorocita-126667
Invitat la România TV, actorul Dan Puric a comentat evenimentele care s-au petrecut în ultimele zile, în România. Iată câteva din afirmațiile lui Dan Puric, conform siteului Cuvântul Ortodox: "În Piaţa Universităţii sunt și au fost întotdeauna oameni de mare calitate care sunt bruiaţi de cârtiţa asta a serviciilor, care sunt deturnaţi. De la cerinţele lor legitime și adevărate de la început de a se schimba guvernul s-a ajuns în câteva zile la cereri de genul locurilor de veci gratuite. Încep să apară lucruri colaterale care rup linia de forţă a acestei revolte. Nu poţi să rezolvi lucrurile cu temperatura străzii, nu revoluţiile de stradă au schimbat lucrurile, ci revoluțiile de palat. Gândiţi-vă că niciodată până acum în istoria acestui popor, nici pe vremea comunismului, nu a fost atacată Biserica făţiş! În clipa în care se cere o şcoală laică şi un stat laic se luptă împotriva imunităţii şi identităţii neamului românesc. Au scos o generaţie de tineri care atacă fiziologic această imunitate. Ei înşişi nu-şi dau seama ce ne-a ţinut pe noi în viaţă. Ne-a ţinut societatea civilă mii de ani sau Biserica, credinţa? Copiii aceştia care sunt îngropaţi acum sunt îngropaţi de Biserică! Accidentul acesta pare întâmplător, dar îl simt din ce în ce mai mult ca o mână criminală. Se foloseşte "spray-ul paralizant” al ironizării scenaritei. Seamănă enorm de mult ceea ce se întâmplă cu revoluţiile care au fost deja premeditate. Poporul român s-a resimțit fantastic pentru că e vorba de un lucru tragic şi se speculează asta, se instrumentalizează. De aici s-au ars etapele. S-a ajuns foarte repede de la un eveniment tragic la o demonstraţie stradală. Lucrul acesta mă face să mă gândesc că se încearcă un fel de primăvară arabă pe spatele poporului român. În două săptămâni se va termina această revoluţie [s-a terminat chiar cu mult mai repede – n.n.]. Va rămâne trauma în suflete şi România va rămâne la mâna ocultei internaţionale și a derbedeilor. Trebuie maturitate politică, conştiinţă și decizie. Ţara e în mâinile celor care au adus-o în acest stadiu în ultimii 25 de ani, ţara e într-o catastrofă morală şi socială. Cei care instrumentalizează protestele sunt pregătiţi pentru orice scenariu ar apărea în stradă; problema celor care reuşesc să se ridice e cum să rămână în picioare! Nu se poate fără o concepţie, fără o structură, chiar dacă energia este bună. E nevoie de o schimbare radicală, oamenii să devină responsabili, corecţie, cinstiţi și români! Fiecare să-şi facă partea lui! Băieţii de la putere care au căzut acum au căzut pentru că au fost puţin cam neascultători: trebuia dată și Roşia Montana, şi Chevron-ul, care e un criminal economic, trebuia să-şi facă treaba, şi ceea ce s-a găsit în Marea Neagră… Ţara trebuie devastată de prădătorii din jurul nostru, există o ocultă internaţională. România are nevoie de oameni de un anumit calibru. În ţara asta există oameni de mare valoare care trebuie să-şi asume vocaţional condiţia de român! S-a dat cu un spray paralizant ca să se creadă că, dacă eşti naţionalist, înseamnă că eşti xenofob, şovin, antisemit şi te paralizează în mişcări. Nu mai ai voie să-ţi iubeşti România! Noi ne-am pierdut demnitatea, deşi suntem neam voievodal. Ce avem noi acum sunt chestii de împrumut. Iohannis are rolul de a cosmetiza, în spatele lui e o caracatiţă şi el trebuie să facă jocurile. Clasa politică e degenerată. Nu se poate schimba în întregime, pentru că sunt aceiaşi, societatea civilă are reflexe când mature, când imature, în Piaţă totul e mozaicat, e împânzită de securişti. Credinţa ne-a ţinut de mii de ani în picioare în faţa barbarilor. Ierarhii au fost mai mult sau mai puţin reprezentativi, capabili, însă asta nu l-a făcut pe român să slăbească. Biserica şi credinţa nu pot fi disociate. În ultimii ani s-a întețit lupta împotriva Bisericii într-un mod instituționalizat, s-a înteţit lupta împotriva modelelor culturale, s-a votat o lege antiromânească, se atacă valorile tradiţionale, se atacă istoria. Mioriţa se învaţă juridic, trăim epoca cu drepturile hoţului, toţi derbedeii pot să aibă cerinţe în Piaţa Universităţii pe lângă oamenii de calitate. România a ajuns fără cap, e într-o improvizaţie continuă şi la mâna tuturor piraţilor din afară. Presiunile din afară sunt pentru avuţie, vor să ne transforme într-o colonie nenorocită. Se mahalagește și se manelizează suferinţa oamenilor, e instrumentalizată, e manipulată. Există două Românii: cea strivită, mutilată, ordinărită și cea profundă – cei care au dat sânge, doctorii excepţionali, cei de la SMURD, jandarmii, poliţia, preoţii. Hai să ne axăm pe România profundă. Dar fără cap nu putem merge înainte. Occidentul sau SUA oricum sunt responsabili, că ei ne-au dat pe mână bolşevicilor. Copiii trebuie să aibă un trecut ca să se poată proiecta în viitor. Ceea ce se întâmplă acum este un dezastru bine organizat, premeditat, se şi aşteaptă asta, pentru că ţara este cu cât mai degenerată, cu atât mai uşor guvernabilă. Dar există și replica dată de Bunul Dumnezeu, pe care ei nu o ştiu. Acest popor are o tărie a lui şi el nu se va lăsa păcălit. E un moment de cotitură în care clasa politică s-a compromis vizibil şi ceva se va întâmpla, dar pe alte trepte istorice". "S-a ajuns foarte repede de la un eveniment tragic la o demonstraţie stradală. Se mahalagește și se manelizează suferinţa oamenilor, e instrumentalizată, e manipulată. Ceea ce se întâmplă acum este un dezastru bine organizat, premeditat, se şi aşteaptă asta, pentru că ţara este cu cât mai degenerată, cu atât mai uşor guvernabilă"..

marți, 4 august 2015

La 25 de ani după ce pe actorul Dragoș Pâslaru aproape că l-au omorât minerii și la 15 ani după ce s-a călugărit, Părintele Valerian, de la schitul Pătrunsa, a dat primul interviu. Călugărul povestește despre viața ca pustnic, de convingerile sale ortodoxe și legionare, și de satisfacțiile vieții în sutană. În 1990 era tânăr, frumos, deștept și celebru. La 39 de ani, avea lumea la picioare. Era căsătorit și avea un copil. Jucase în filme care au rămas în istoria cinematografiei românești și interpretase roluri de teatru memorabile. Filmul „Drumeț în calea lupilor”, în care i-a dat chip legionarului Horia Sima, i-a marcat existența lumească. Numai că, în iunie, l-au bătut minerii de l-au băgat în comă. Fusese un participant activ la Revoluție și s-a remarcat ca o voce extrem de critică la adresa regimului iliescian, în protestul maraton din Piața Universității. După un sfert de veac spune că, de s-ar fi născut ceva mai devreme, ar fi fost, cu siguranță, legionar! Atunci a fost declicul. Pe punctul de a muri a avut o revelație. Cinci ani a trăit cu ea în sine însuși. Abia în 1995 și-a luat inima în dinți și s-a hotărât. Un an mai târziu a îmbrăcat haina monahală. Devenise ucenicul „Fratele Vasile”. În 1999 a fost tuns în monahism. A devenit călugăr și a fost botezat Valerian. A ales cea mai grea cale: sihăstria. A trăit ani buni, în creierii munților din Vâlcea, singur printre sălbăticiunile pădurilor. Anul trecut, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Înaltpreasfințitul Varsanufie. Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului. După 25 de ani, ni s-a „spovedit”. „Și la București sunt credincioși!” L-am găsit pe Ieromonahul Valerian la schirtul Iezer unde venise să le slujească măicuțelor de acolo. E înalt, dar pare mai înalt când vorbește, iar ochii săi albaștri te ard la rece. „Când v-ați împărtășit ultima oară? Ca să știu cum să vorbim...”, ne întreabă blajin Părintele Valerian. Dăm din umeri și înțelege: de prea mult timp. „Dar voi nu vă gândiți la strămoșii voștri? Că suntem o țărișoară nouă, de la 1918! Că, până atunci, ne-am bătut între noi la indicațiile unor puteri străine. Singura care nu s-a bătut a fost Biserica. Ea a unit neamul!”, ne ceartă călugărul. Apoi, gândește cu voce tare: „Românii care părăsesc țara se pierd în afară… La a doua generație, copiii lor uită limba română. Or, limba noastră nu s-a schimbat de secole! A primit influențe și după le-a abandonat. Un străin, Sf. Antim Ivireanul, ne-a zis să slujim în limba română... Că e limbă liturgică!”. În fața sa te simți ca la un control RMN. Cuviosul Părinte Valerian te scanează în fiecare celulă. Și te simți viu. La întrebarea dacă, la el acasă, la Pătrunsa, Dumnezeu e mai aproape de noi, mai mult ca în Capitală, călugărul se închină: „Dumnezeu e peste tot! La Pătrunsa găsește omul mai multă liniște. Dar să știți că și la București sunt oameni foarte credincioși!”. Procentul, în schimb, e net în favoarea schitului... Singura ispită: șoriciul Când a plecat la mânăstire s-a consultat cu prietenii? Cu familia, că avea nevastă și copil? „E un pas hotârâtor și nu poți să-l faci ca nebunul. Există o reacție de opoziție... Sunt lucruri intime...”. Dar familia, mai vine la el? Oftează și își împreuează mâinile: „Mă vizitează atât cât trebuie. Băiatul meu e realizat, familial, profesional și spiritual. Întâlnirea nevăzută este cea mai importantă. Au înțeles ce înseamnă călugăria. Gândul către lume poate fi o ispită!”. Te privește fix în sclere și rostește: „Datorită rugăciunii călugărului, dacă el ajunge în Rai, Dumnezeu mântuiește până la a șaptea generație de vii au adormiți!”. La întrebarea de ce a ales munții Râmnicului și nu Muntele Athos, Părintele Valerian surâde: „Nu m-a atras străinătatea. Am fost, am colindat, dar n-am văzut ceva mai grozav ca România! Doar Japonia m-a surprins plăcut”. Și, nu-i lipsește nimic din viața lumească? Râde: „Absolut nimic! Când m-am lăsat de carne, am avut ispite numai la șorici... Amintiri din copilărie!”. Anul trecut, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Inaltpreasfințitul Varsanufie. Fostul actor Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului „Eram un năuc, un hăbăuc!” Dar, de ce Valerian? Ce semnificație are? De unde până unde, că pe el, în buletin, îl cheamă Dragoș Vasile Pâslaru? Părintele zâmbește: „Când ne călugărim, primim alt nume.La 25 de ani după ce pe actorul Dragoș Pâslaru aproape că l-au omorât minerii și la 15 ani după ce s-a călugărit, Părintele Valerian, de la schitul Pătrunsa, a dat primul interviu. Călugărul povestește despre viața ca pustnic, de convingerile sale ortodoxe și legionare, și de satisfacțiile vieții în sutană. În 1990 era tânăr, frumos, deștept și celebru. La 39 de ani, avea lumea la picioare. Era căsătorit și avea un copil. Jucase în filme care au rămas în istoria cinematografiei românești și interpretase roluri de teatru memorabile. Filmul „Drumeț în calea lupilor”, în care i-a dat chip legionarului Horia Sima, i-a marcat existența lumească. Numai că, în iunie, l-au bătut minerii de l-au băgat în comă. Fusese un participant activ la Revoluție și s-a remarcat ca o voce extrem de critică la adresa regimului iliescian, în protestul maraton din Piața Universității. După un sfert de veac spune că, de s-ar fi născut ceva mai devreme, ar fi fost, cu siguranță, legionar! Atunci a fost declicul. Pe punctul de a muri a avut o revelație. Cinci ani a trăit cu ea în sine însuși. Abia în 1995 și-a luat inima în dinți și s-a hotărât. Un an mai târziu a îmbrăcat haina monahală. Devenise ucenicul „Fratele Vasile”. În 1999 a fost tuns în monahism. A devenit călugăr și a fost botezat Valerian. A ales cea mai grea cale: sihăstria. A trăit ani buni, în creierii munților din Vâlcea, singur printre sălbăticiunile pădurilor. Anul trecut, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Înaltpreasfințitul Varsanufie. Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului. După 25 de ani, ni s-a „spovedit”. „Și la București sunt credincioși!” L-am găsit pe Ieromonahul Valerian la schirtul Iezer unde venise să le slujească măicuțelor de acolo. E înalt, dar pare mai înalt când vorbește, iar ochii săi albaștri te ard la rece. „Când v-ați împărtășit ultima oară? Ca să știu cum să vorbim...”, ne întreabă blajin Părintele Valerian. Dăm din umeri și înțelege: de prea mult timp. „Dar voi nu vă gândiți la strămoșii voștri? Că suntem o țărișoară nouă, de la 1918! Că, până atunci, ne-am bătut între noi la indicațiile unor puteri străine. Singura care nu s-a bătut a fost Biserica. Ea a unit neamul!”, ne ceartă călugărul. Apoi, gândește cu voce tare: „Românii care părăsesc țara se pierd în afară… La a doua generație, copiii lor uită limba română. Or, limba noastră nu s-a schimbat de secole! A primit influențe și după le-a abandonat. Un străin, Sf. Antim Ivireanul, ne-a zis să slujim în limba română... Că e limbă liturgică!”. În fața sa te simți ca la un control RMN. Cuviosul Părinte Valerian te scanează în fiecare celulă. Și te simți viu. La întrebarea dacă, la el acasă, la Pătrunsa, Dumnezeu e mai aproape de noi, mai mult ca în Capitală, călugărul se închină: „Dumnezeu e peste tot! La Pătrunsa găsește omul mai multă liniște. Dar să știți că și la București sunt oameni foarte credincioși!”. Procentul, în schimb, e net în favoarea schitului... Singura ispită: șoriciul Când a plecat la mânăstire s-a consultat cu prietenii? Cu familia, că avea nevastă și copil? „E un pas hotârâtor și nu poți să-l faci ca nebunul. Există o reacție de opoziție... Sunt lucruri intime...”. Dar familia, mai vine la el? Oftează și își împreuează mâinile: „Mă vizitează atât cât trebuie. Băiatul meu e realizat, familial, profesional și spiritual. Întâlnirea nevăzută este cea mai importantă. Au înțeles ce înseamnă călugăria. Gândul către lume poate fi o ispită!”. Te privește fix în sclere și rostește: „Datorită rugăciunii călugărului, dacă el ajunge în Rai, Dumnezeu mântuiește până la a șaptea generație de vii au adormiți!”. La întrebarea de ce a ales munții Râmnicului și nu Muntele Athos, Părintele Valerian surâde: „Nu m-a atras străinătatea. Am fost, am colindat, dar n-am văzut ceva mai grozav ca România! Doar Japonia m-a surprins plăcut”. Și, nu-i lipsește nimic din viața lumească? Râde: „Absolut nimic! Când m-am lăsat de carne, am avut ispite numai la șorici... Amintiri din copilărie!”. Anul trecut, Părintele Valerian a fost hirotonit preot, de către Inaltpreasfințitul Varsanufie. Fostul actor Dragoș Pâslaru este acum Ieromonah la schitul Pătrunsa, din Arhiepiscopia Râmnicului „Eram un năuc, un hăbăuc!” Dar, de ce Valerian? Ce semnificație are? De unde până unde, că pe el, în buletin, îl cheamă Dragoș Vasile Pâslaru? Părintele zâmbește: „Când ne călugărim, primim alt nume. Valerian înseamnă: a fi puternic, sănătos! Părintele arhimandrit Neonil Ștefan e cel care mi l-a dat când m-a călugărit”. O întrebare vine, firesc: „A fost Dragoș Pâslaru un om religios, care se spovedea, împărtășea și mergea la slujbe?”. Părintele Valerian se întristează: „Eram un năuc! Un hăbăuc! O creație a regimului. Șansa a fost că familia a fost religioasă. M-am împărtășit până în clasa I. Bunicul, preot, a ridicat opt biserici și a fost deținut politic la Gherla, iar pe tata l-au dat afară din Armată”. Recunoaște că în tinerețe a fost un boem cu tot ce înseamnă asta. „Gheorghe Dinică zicea: «Joci cam puțin!». Că cei care jucau mult la teatru n-aveau timp de boemie”. Când vine vorba de băutură, râde: „Eram spre competență...”. Părintele are o voce subțire și e foate slab. Doar ce a terminat de slujit Liturghia. FOTO: Reporterul împreună cu Părintele ieromonah Valerian, la schitul de maici Iezeru, de lângă Băile Olănești, județul Vâlcea FOTO: NICU DÎRDÎIAC Un pustnic pârât! Un călugăr pârât! A trăit ca pustnic muți ani, prin Munții Căpățânii. „Călugăria este o trăire pe care nici el, călugărul, nu o înțelege! Ne cheamă ceva, mergem și ne trezim într-o lume miraculoasă... Sihăstria trebuie să dureze o viață, nu câțiva ani, acolo!”, e modest pustnicul. Îi e dor de locul unde a schivnicit amar de vreme: „Acum nu e nimeni acolo... M-aș mai duce, dar n-am timp”. Spune că i-a fost ușor: „Toată lumea crede că mi-a fost greu. N-am avut nevoințe acolo! La o lună, două, coboram la mănăstire. Iarna, mai rar... Depinde cum mă coordona duhovnicul meu”. Dar cu mâncarea, apa, căldura, cum era? Îl pufnește râsul: „Apă de la izvor și mâncare pustnicească: urzici, lobodă,muguri de fag, ciuperci de tot felul, fragi mure! La pustie nu poți rezista fără rugăciune! Poți să ai camioane de mâncare, trebuie să te rogi neîncetat...”. Se închide în el: „Eu sunt un pustnic pârât! Un călugăr pârât!”. De ce se pedepsește, oare, cu vorbele acestea? „Pentru că n-am pus început bun! Deși am ajuns ieromonah... Am văzut călugări, dar călugăr nu sunt! Sunt doar îmbrăcat... Tre’ să fii călugăr cu sufletul. Starețul de la Pătrunsa, Părintele Varsanufie, e autentic! A fost pustnic și aic, dar și în Israel, în deșert... ”, se flagelează cu vorbele sale ieromonahul Valerian. Și-a dat binețe cu fiarele pădurii Părintele Valerian spune că lumea trebuie să vină la mănăstire, nu călugărul să iasă în lume: „Devin pradă Satanei! Că nu de oameni ne temem... Călugărul e un trofeu pentru Satana!”. Iar acolo sus, în văgăuna dintre munți, s-a apărat singur. „Mi-am dat binețe cu fiarele pădurii și fiecare și-a văzut de treaba sa. Animalele te recunosc ca vecin. Călugărul nu mănâncă carne și nu bea vin, miroși altfel! Atunci te lasă în pace...”, conchide fostul schivnic. Carne nu mai mănâncă de 20 de ani. Doar pește și vegetale: „Rugăciunea e o gustare Dumnezeiască!”. O viață tare grea… Se revoltă: „Acum numai viață nu trăim! Viața e Hristos!”. În pustnicie a conviețuit cu două pisici. De ce nu un câine? „Animalele se hrănesc cu căldura pe care le-o dai! O pisică vânează singură păsărele, șoareci, șopârle. Câinii numai în haită! E greu să-l ții...”. La mănăstire, călugărul Valerian „a avut ascultare” la bucătărie și la grădina cu zarzavaturi. Mâinile sale, arse de soare, au și acum palmele bătucite de muncă. „Am fost apoi, la pomelnice…, pompos se cheamă: cancelarie!”, se rușinează monahul. A cântat și în strană: „Ca actor am cântat și io… Da’ cu efort și mare rușine!”. „M-a torturat Truțulescu!” În iunie ’90 l-au bătut minerii, care aveau poze cu el în costum de legionar. Erau capturi din filmul în care l-a jucat pe Horia Sima. O diversiune. „Nu m-au bătut, m-au torturat! Fusesem în Piața Universității... Acolo mă limpezisem, cunoscusem oameni care erau și sunt stâlpi ai societății! Cu puțin timp înainte, Marian Munteanu mi-a zis că eram urmăriți și condamnați la moarte! Cine putea asta pe atunci? Au vrut să mă omoare. M-au lovit cu o bâtă cu țepi ascuțiți la cap!”, povestește Părintele Valerian, fost Dragoș Pâslaru. „Am căzut, dar vedeam de deasupra. Sufletul meu a strigat: «Am murit! În sfârșit, am murit!». Am fost foarte fericit. N-am mai întâlnit starea aia! M-au tot lovit și nu muream... Acum ceva vreme m-am trezit la Frăsinei cu doi procurori. Vroiau să mă facă să intru în proces împotriva lui Iliescu. Eu le-am spus că nu mai am nimic, cu nimeni! Și ei mi-au zis că am fost torturat de maiorul, pe atunci, Truțulescu. Am auzit că a ajuns la pușcărie!”. Nu-i e dor de nimic din lume La vot nu a mai fost. „E o aberație să meragă călugării la vot! Păi, pe cin’ să aleagă? Ei nu știu!”. Nici la televizor nu se uită, nici la radio nu ascultă. „Nici ziare nu citesc... Am mai văzut că ne mai vin chestii împachetate, da’ mă feresc că mai văd femei goale și tot felul de lucruri șocante, care îți pulverizează rugăciunea!”. Ia în mână ultimul număr din Evenimentul zilei, cu teamă și îl pune deoparte: „O să mă uit mai târziu”.La oraș a ieșit doar de câteva ori: „Doar când a trebuit. La «ascultare» la Vâlcea. La Craiova și la Sibiu la niște colocvii dedicate personalității ieromonahului Ghelasie care mi-a fos duhovnic și la Pitești pentru sănătate”. Dar de București nu-i e dor? Răspunsul e sec: „Nu! Nu mi-e dor de nimic din lume!”. L-a sălbăticit, oare, sihăstria? „Dacă te-ai sălbăticit înseamnă că țiai ratat puțin menirea de călugăr! Călugărul se roagă pentru lume, pentru păcătoși, de-aia se retrage el!”. FOTO: Aceasta este una dintre ultimele fotografi i cu Dragoș Pîslaru făcute cu puțin timp înainte de a îmbrăca, defi nitiv, sutana FOTO: DINU LAZĂR Regretă rolul lui Horia Sima A mai văzut Părintele Valerian filme? „Da! Uneori, dar numai filme cu problematică ortodoxă. Sunt regizori care îmi aduc filmele înainte de finalizare. Uite, filmul lui Mungiu despre Tanacu este genial! Acolo s-a petrecut o crimă, dar nu pentru că măicuțele au omorât-o pe fată, ci pentru că massmedia le-a omorât pe măicuțe! S-a dovedit și s-a astupat după aia! Biserica trebuia culpabilizată!”, e radical fostul absolvent al IATC. Vine vorba și de „4.3.2”. „Alt film genial, care nu e pro-avort, ci anti-avort! Iar numele filmului este numele copilului avortat, că nu putea fi botezat...”. Privește spre cer: „Fetele alea hrăneau pui de găină, dar omoară un copil!”. Dragoș Pâslaru, surprins alături de actorul Mihai Gruia, la una din ultimele sale fi lmări din anii ’90 FOTO: DINU LAZĂR „Sigur aș fi fost legionar!” A avut roluri memorabile în filme ca: „Pruncul, petrolul și ardelenii”, „Ochi de urs”, „Balanța”, „Să mori rănit din dragoste de viață”, dar cel care a rămas în conștiința colectivă a fost cel al lui Horia Sima, din „Drumeț în calea lupilor”. „Regret foarte tare că am făcut acel film. Îi arăta pe legionari așa cu n-au fost! Tare necăjit am fost! Legionarii n-au fost fasciști!”. Simpatia sa pentru curentul legionar și pentru Căpitanul Corneliu Zelea- Codreanu este evidentă. „Sigur că l-am simpatizat... Ce voia Codreanu? Ca neamul românesc să devină ceea ce fusese! Să revină la ortodoxie și să aibă o conduită normală! Ca România să fie a românilor! Să iasă bărbați și femei adevărate, nu niște..., ale unei societăți în derivă!”, se înfierbântă ieromonahul. Dar despre urmașul Căpitanului, ce zice? „Horia Sima n-a mai avut nicio șansă să realizeze ce și-a propus Codreanu!”. Dar de crimele legionarilor? „Echipele morții se numeau așa pentru că, după ce omorau pe cineva, se predau și știau ce îi așteaptă! Dar nu sunt de acord cu crimele făcute... Aici mă supăr... În Legiune nu se dădea ordin pentru crimă!”. Spune că legionarii te făceau să-ți iubești țara și să fii bărbat adevărat: „De mă nășteam atunci a-și fi fost, desigur, legionar!”. Trage aer în piept și se întreabă: „Ce au făcut partidele când 400 de legionari au fos căsăpiți într-o zi, fără judecată? Istoria trebuie cercetată cu atenție!”. Toți oamenii se nasc să ajungă sfinți! Îl vizitează mulți dintre prietenii de odinioară. La hirotonirea sa au fost Claudiu Bleonț, Magda Catone, Manuela Hărăbor și mulți alții: „Le-am zis să vină așa mulți la înmormântarea mea, dacă reușesc să mor frumos, cu fapte bune”. Dar soția și fiul său? „Normal ar fi să nu vină. Să nu mai fie nicio legătură. Dar monahismul românesc e foarte echilibrat. Mai vin...”. Părintele Valerian se închină adânc, de mai multe ori, când intră în biserica schitului Iezer. Sărută moaștele Sfântului Antonie de la Iezeru, ne invită să-l urmăm și ne spune, înainte de plecare: „Toți oamenii se nasc să ajungă Sfinți. Altfel, Dumezeu ar fi cinic!”. Părintele arhimandrit Neonil Ștefan e cel care mi l-a dat când m-a călugărit”. O întrebare vine, firesc: „A fost Dragoș Pâslaru un om religios, care se spovedea, împărtășea și mergea la slujbe?”. Părintele Valerian se întristează: „Eram un năuc! Un hăbăuc! O creație a regimului. Șansa a fost că familia a fost religioasă. M-am împărtășit până în clasa I. Bunicul, preot, a ridicat opt biserici și a fost deținut politic la Gherla, iar pe tata l-au dat afară din Armată”. Recunoaște că în tinerețe a fost un boem cu tot ce înseamnă asta. „Gheorghe Dinică zicea: «Joci cam puțin!». Că cei care jucau mult la teatru n-aveau timp de boemie”. Când vine vorba de băutură, râde: „Eram spre competență...”. Părintele are o voce subțire și e foate slab. Doar ce a terminat de slujit Liturghia. FOTO: Reporterul împreună cu Părintele ieromonah Valerian, la schitul de maici Iezeru, de lângă Băile Olănești, județul Vâlcea FOTO: NICU DÎRDÎIAC Un pustnic pârât! Un călugăr pârât! A trăit ca pustnic muți ani, prin Munții Căpățânii. „Călugăria este o trăire pe care nici el, călugărul, nu o înțelege! Ne cheamă ceva, mergem și ne trezim într-o lume miraculoasă... Sihăstria trebuie să dureze o viață, nu câțiva ani, acolo!”, e modest pustnicul. Îi e dor de locul unde a schivnicit amar de vreme: „Acum nu e nimeni acolo... M-aș mai duce, dar n-am timp”. Spune că i-a fost ușor: „Toată lumea crede că mi-a fost greu. N-am avut nevoințe acolo! La o lună, două, coboram la mănăstire. Iarna, mai rar... Depinde cum mă coordona duhovnicul meu”. Dar cu mâncarea, apa, căldura, cum era? Îl pufnește râsul: „Apă de la izvor și mâncare pustnicească: urzici, lobodă,muguri de fag, ciuperci de tot felul, fragi mure! La pustie nu poți rezista fără rugăciune! Poți să ai camioane de mâncare, trebuie să te rogi neîncetat...”. Se închide în el: „Eu sunt un pustnic pârât! Un călugăr pârât!”. De ce se pedepsește, oare, cu vorbele acestea? „Pentru că n-am pus început bun! Deși am ajuns ieromonah... Am văzut călugări, dar călugăr nu sunt! Sunt doar îmbrăcat... Tre’ să fii călugăr cu sufletul. Starețul de la Pătrunsa, Părintele Varsanufie, e autentic! A fost pustnic și aic, dar și în Israel, în deșert... ”, se flagelează cu vorbele sale ieromonahul Valerian. Și-a dat binețe cu fiarele pădurii Părintele Valerian spune că lumea trebuie să vină la mănăstire, nu călugărul să iasă în lume: „Devin pradă Satanei! Că nu de oameni ne temem... Călugărul e un trofeu pentru Satana!”. Iar acolo sus, în văgăuna dintre munți, s-a apărat singur. „Mi-am dat binețe cu fiarele pădurii și fiecare și-a văzut de treaba sa. Animalele te recunosc ca vecin. Călugărul nu mănâncă carne și nu bea vin, miroși altfel! Atunci te lasă în pace...”, conchide fostul schivnic. Carne nu mai mănâncă de 20 de ani. Doar pește și vegetale: „Rugăciunea e o gustare Dumnezeiască!”. O viață tare grea… Se revoltă: „Acum numai viață nu trăim! Viața e Hristos!”. În pustnicie a conviețuit cu două pisici. De ce nu un câine? „Animalele se hrănesc cu căldura pe care le-o dai! O pisică vânează singură păsărele, șoareci, șopârle. Câinii numai în haită! E greu să-l ții...”. La mănăstire, călugărul Valerian „a avut ascultare” la bucătărie și la grădina cu zarzavaturi. Mâinile sale, arse de soare, au și acum palmele bătucite de muncă. „Am fost apoi, la pomelnice…, pompos se cheamă: cancelarie!”, se rușinează monahul. A cântat și în strană: „Ca actor am cântat și io… Da’ cu efort și mare rușine!”. „M-a torturat Truțulescu!” În iunie ’90 l-au bătut minerii, care aveau poze cu el în costum de legionar. Erau capturi din filmul în care l-a jucat pe Horia Sima. O diversiune. „Nu m-au bătut, m-au torturat! Fusesem în Piața Universității... Acolo mă limpezisem, cunoscusem oameni care erau și sunt stâlpi ai societății! Cu puțin timp înainte, Marian Munteanu mi-a zis că eram urmăriți și condamnați la moarte! Cine putea asta pe atunci? Au vrut să mă omoare. M-au lovit cu o bâtă cu țepi ascuțiți la cap!”, povestește Părintele Valerian, fost Dragoș Pâslaru. „Am căzut, dar vedeam de deasupra. Sufletul meu a strigat: «Am murit! În sfârșit, am murit!». Am fost foarte fericit. N-am mai întâlnit starea aia! M-au tot lovit și nu muream... Acum ceva vreme m-am trezit la Frăsinei cu doi procurori. Vroiau să mă facă să intru în proces împotriva lui Iliescu. Eu le-am spus că nu mai am nimic, cu nimeni! Și ei mi-au zis că am fost torturat de maiorul, pe atunci, Truțulescu. Am auzit că a ajuns la pușcărie!”. Nu-i e dor de nimic din lume La vot nu a mai fost. „E o aberație să meragă călugării la vot! Păi, pe cin’ să aleagă? Ei nu știu!”. Nici la televizor nu se uită, nici la radio nu ascultă. „Nici ziare nu citesc... Am mai văzut că ne mai vin chestii împachetate, da’ mă feresc că mai văd femei goale și tot felul de lucruri șocante, care îți pulverizează rugăciunea!”. Ia în mână ultimul număr din Evenimentul zilei, cu teamă și îl pune deoparte: „O să mă uit mai târziu”.La oraș a ieșit doar de câteva ori: „Doar când a trebuit. La «ascultare» la Vâlcea. La Craiova și la Sibiu la niște colocvii dedicate personalității ieromonahului Ghelasie care mi-a fos duhovnic și la Pitești pentru sănătate”. Dar de București nu-i e dor? Răspunsul e sec: „Nu! Nu mi-e dor de nimic din lume!”. L-a sălbăticit, oare, sihăstria? „Dacă te-ai sălbăticit înseamnă că țiai ratat puțin menirea de călugăr! Călugărul se roagă pentru lume, pentru păcătoși, de-aia se retrage el!”. FOTO: Aceasta este una dintre ultimele fotografi i cu Dragoș Pîslaru făcute cu puțin timp înainte de a îmbrăca, defi nitiv, sutana FOTO: DINU LAZĂR Regretă rolul lui Horia Sima A mai văzut Părintele Valerian filme? „Da! Uneori, dar numai filme cu problematică ortodoxă. Sunt regizori care îmi aduc filmele înainte de finalizare. Uite, filmul lui Mungiu despre Tanacu este genial! Acolo s-a petrecut o crimă, dar nu pentru că măicuțele au omorât-o pe fată, ci pentru că massmedia le-a omorât pe măicuțe! S-a dovedit și s-a astupat după aia! Biserica trebuia culpabilizată!”, e radical fostul absolvent al IATC. Vine vorba și de „4.3.2”. „Alt film genial, care nu e pro-avort, ci anti-avort! Iar numele filmului este numele copilului avortat, că nu putea fi botezat...”. Privește spre cer: „Fetele alea hrăneau pui de găină, dar omoară un copil!”. FOTO: Dragoș Pâslaru, surprins alături de actorul Mihai Gruia, la una din ultimele sale fi lmări din anii ’90 FOTO: DINU LAZĂR „Sigur aș fi fost legionar!” A avut roluri memorabile în filme ca: „Pruncul, petrolul și ardelenii”, „Ochi de urs”, „Balanța”, „Să mori rănit din dragoste de viață”, dar cel care a rămas în conștiința colectivă a fost cel al lui Horia Sima, din „Drumeț în calea lupilor”. „Regret foarte tare că am făcut acel film. Îi arăta pe legionari așa cu n-au fost! Tare necăjit am fost! Legionarii n-au fost fasciști!”. Simpatia sa pentru curentul legionar și pentru Căpitanul Corneliu Zelea- Codreanu este evidentă. „Sigur că l-am simpatizat... Ce voia Codreanu? Ca neamul românesc să devină ceea ce fusese! Să revină la ortodoxie și să aibă o conduită normală! Ca România să fie a românilor! Să iasă bărbați și femei adevărate, nu niște..., ale unei societăți în derivă!”, se înfierbântă ieromonahul. FOTO: Dragoș Pâslaru - în rolul lui Horia Sima Dar despre urmașul Căpitanului, ce zice? „Horia Sima n-a mai avut nicio șansă să realizeze ce și-a propus Codreanu!”. Dar de crimele legionarilor? „Echipele morții se numeau așa pentru că, după ce omorau pe cineva, se predau și știau ce îi așteaptă! Dar nu sunt de acord cu crimele făcute... Aici mă supăr... În Legiune nu se dădea ordin pentru crimă!”. Spune că legionarii te făceau să-ți iubești țara și să fii bărbat adevărat: „De mă nășteam atunci a-și fi fost, desigur, legionar!”. Trage aer în piept și se întreabă: „Ce au făcut partidele când 400 de legionari au fos căsăpiți într-o zi, fără judecată? Istoria trebuie cercetată cu atenție!”. Toți oamenii se nasc să ajungă sfinți! Îl vizitează mulți dintre prietenii de odinioară. La hirotonirea sa au fost Claudiu Bleonț, Magda Catone, Manuela Hărăbor și mulți alții: „Le-am zis să vină așa mulți la înmormântarea mea, dacă reușesc să mor frumos, cu fapte bune”. Dar soția și fiul său? „Normal ar fi să nu vină. Să nu mai fie nicio legătură. Dar monahismul românesc e foarte echilibrat. Mai vin...”. Părintele Valerian se închină adânc, de mai multe ori, când intră în biserica schitului Iezer. Sărută moaștele Sfântului Antonie de la Iezeru, ne invită să-l urmăm și ne spune, înainte de plecare: „Toți oamenii se nasc să ajungă Sfinți. Altfel, Dumezeu ar fi cinic!”.

Decalogul unui copil (ne) născut

Decalogul unui copil (ne) născut (Va urma și un articol cu mai mult): 1. Nu-mi spuneți "Bun venit pe lume!", arătați-mi o lume echilibrată (în voi și-n afară) în care să mă simt bine venit. * 2. Nu-mi dați teorii și nu-mi țineți predici despre cum și ce să fac, atâta timp cât voi faceți opusul. Așa mă învățați doar cum să fiu ipocrit. În schimb, arătați-mi expresia acelor teorii și exemplul vostru de zi cu zi. * 3. Încetați să promovați adevărul pe care-l cereți de la mine, atâta timp cât viața voastră este o minciună. În schimb, oferiți-mi adevăruri grele și exemple grăitoare de sinceritate din viața voastră. * 4. Nu-mi spuneți de iubire, arătați-mi pasiunea voastră și colaborarea dintre voi în situații frumoase ȘI grele. Și vă spun eu cum vă iubiți. Nu din invenții, ci din energia care se simte. * 5. Nu-mi spuneți de autenticitate și naturalețe când voi vă fâstâciți dacă vă prind în chiloți sau vă întreb ce-s alea tampoane. Arătați-mi ce înseamnă autenticitatea și naturalețea, în fiecare moment mărunt din viața voastră * 6. Nu-mi dați răspunsuri fabricate și citite în cărți de autoeducație. Mai bine recunoașteți că nu știți și poate descoperim împreună. * 7. Nu-mi dați pastila aia că e de datoria mea să fac ceva doar pentru că voi m-ați adus pe lume. Ăsta e doar un exemplu de cum pot să pretind ceva de la cineva sau de la viață. Mai bine arătați-mi ce e de datoria voastră să faceți și fiți voi responsabili. Exemplul personal, vă amintiți? * 8. Nu roșiți când întreb cum am venit pe lume și mai târziu, nu-mi spuneți că sexul e murdar. Asta nu-mi arată decât că sunteți mai copii decât mine și relația voastră e mizerabilă. Vreau să simt însă care este legătura dintre voi și cum ați știut exploata și latura asta, fără să vă îngropați în reprimări și teorii după perdele. * 9. Nu-mi ordonați ce școli să urmez, ce meserie să am, ce viață să duc de ce să mă căsătoresc. Dacă voi ați făcut greșeli, nu-mi puteți cere să vă împlinesc eu. Acum e dreptul meu să aleg ce vreau. În schimb arătați-mi susținere și încredere când aleg un drum. * 10. Dragi părinți, n-am nevoie de explicații și minciuni. Dacă tot vin pe lume, am nevoie de un mediu prietenos, integru, echilibrat. Nu vă ascundeți rahatul din scutecul propriu, doar cu explicația „Pentru că te iubim.” Nu vă cer iubire când vin pe lume, căci simt ce înseamnă asta pentru voi și ce războaie iscă între oameni. Începeți cu prietenia și sinceritatea. Și asta deja ar fi ceva mare.

luni, 18 mai 2015

Marturisirile unui mason - Stephen Knight

Autorul Stephen Knight a scris în 1983 o carte despre masonerie intitulată "Frăţia". În decursul cercetărilor sale realizate pentru a scrie cartea, i-a fost prezentat un om numit "Cristopher", un mason de grad 33. În Cafe Royal din Londra, Cristopher i-a aratat actele care atestau autenticitatea gradului său masonic şi i-a spus că abia aşteptă să "oprească putrefacţia" în care a intrat francmasoneria.

Stephen Knight l-a intrebat la ce trebuie să se aştepte o persoană din partea unui grup de francmasoni cu influenţă dacă acesta devine o ameninţare pentru ei, sau dacă descoperă că se folosesc de masonerie pentru a promova corupţia. Iată ce a răspuns Cristopher (grad 33):

"Nu este greu să aduci la "sapă de lemn" un om, şi îţi voi spune cum se face. Există mai mult de jumătate de milion de "fraţi" în Marea Lojă (din Anglia). Este foarte uşor să intri în masonerie. Secretul şi aroma puterii atrag oameni care sunt avizi după bani, relaţii şi influenţă."

Serviciu de informaţii
Cristopher a explicat că această structură organizatorică formează una dintre cele mai eficiente reţele de informaţii private. Prin folosirea numeroaselor relaţii şi contacte dintre masoni, oricând se poate afla orice detaliu, orice informaţie despre o anumită persoană, fie că este, fie că nu este francmason. Este vorba de Poliţie, Magistratură, Poştă, Telefoane, medici, angajaţi guvernamentali şi publici, patroni de firmă, etc. Se poate construi astfel un real dosar despre persoana vizată, şi asta foarte repede.

Odată ce toate aceste detalii şi informaţii despre viaţa persoanei sunt cunoscute, apar imediat şi slăbiciunile sau părtile vulnerabile ale persoanei în cauză: poate că are dificultăţi financiare, poate că viaţa socială nu este tocmai "corectă", poate că ascunde anumite detalii despre viaţa sa, etc. Toate aceste posibile vulnerabilităţi sunt foarte uşor de obţinut folosind reţeaua masonică care numără peste 600.000 de contacte.

Chiar şi un francmason de "bună credinţă" poate fi păcălit în a furniza informaţii sub pretextul că "fratele F. are nevoie de informaţii pentru a-l putea ajuta pe acest om". Ca să nu mai vorbim de cei care "cu plăcere" fac oficiul de informatori. Dacă "ţinta" a fost prezentată celorlalţi ca un frate mason aflat în încurcătură, acest lucru este suficient pentru ca orice francmason să furnizeze orice informaţii despre el, pentru a-l ajuta. În final se adună suficiente informaţii despre adversar pentru ca să se poată acţiona în modul cel mai eficient împotriva sa.

Represalii şi răzbunare
"Masonii pot acţiona în sensul stopării creditului bancar obţinut de adversar. Sau pot face ca liniile telefonice ale acestuia să nu mai funcţioneze. Dacă el încearcă să se lupte cu un grup de francmasoni fără scrupule care sunt pricepuţi în a folosi "reţeaua de informaţii", îi va fi foarte greu (dacă nu chiar imposibil) pentru că masonii din Magistratură şi Poliţie pot prelungi foarte mult rezolvarea în instanţă a diferendelor."

"Angajatorii, fie ei masoni sau nu, pot "primi" informaţii particulare despre cel care şi-a făcut din masonerie un duşman. Probabil că va fi dat afară (în cel mai rău caz) sau, cel mai adesea, îi va fi refuzată promovarea."

"Singuri doar cei care sunt adevăraţi "luptători" au speranţa de a învinge sistemul francmasonic. Ceilalţi însă, ajung să nu mai aibă încredere în nimeni. Nu primesc nici-un ajutor din partea nimănui, pentru că povestea lor pare atât de paranoică încat sunt luaţi drept nebuni. Este un fenomen cu adevărat straniu. Prin crearea unei situaţii care pare o pură fantezie pentru majoritatea oamenilor, francmasonii otrăvesc întreaga viaţă publică şi privată a adversarului."

Francmasoneria românâ
În plin scandal privind abuzurile şi cenzura practicate de Dragoş Şeuleanu (directorul Societăţii Române de Radiodifuziune - SRR) la radioul public, Eugen Ovidiu Chirovici (Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România - MLNR), a aprobat iniţierea acestuia în loja "I.C. Bratianu". Dar, ca să fii primit în masonerie, trebuie să fii recomandat de către un mason. Cine l-a "năşit" pe Şeuleanu? Nimeni altul decât Giuseppe Rossi, unul din foştii acţionarii de la postul Radio Contact, actualmente director la Kiss FM, radioul "favorit" al "Cârcotaşilor" Huidu şi Găinuşă. Rossi este şi Marele Orator al MLNR şi unul din oamenii "de casă" ai lui Adrian Năstase (grad 33 în francmasonerie), alături de Şeuleanu. Ce încrengătură... Aproape nu-ţi vine să crezi! Oare de asta nu se supără fostul prim-ministru când apare la "Cârcotaşi"?

Cum însă intrarea în "frăţie" nu se face pe gratis, Şeuleanu a trebuit să treacă proba de susţinere a viitorilor "fraţi". Care s-a materializat în oferirea unui post călduţ actorului Florian Pittiş, purtătorul de cuvânt al MLNR! Ce post? Director la Radio Romania Tineret. Mai târziu, Şeuleanu a desfiinţat acest post tradiţional al SRR, în complicitate cu Pittiş. Se pare că de desfiinţarea lui şi de vinderea frecvenţei pe care acesta emitea către alt post de radio, de orientare PSD, nu este străin nici Adrian Năstase. Ca răsplată, Pittiş primea în fiecare lună un salariu de 2000 euro şi bani pentru deplasări gratuite în străinătate. Dar poate că nu-i păstra pe toţi numai pentru el... că doar nu a uitat de "fraţii" din MLNR.

Mafie politică
Există voci din interiorul masoneriei române care spun că actuala conducere a MLNR dovedeşte că vrea să transforme total francmasoneria într-o mafie politică. De fapt, asta şi este: o mafie. Iar unii "fraţi" recunosc că sub mandatul lui Chirovici, masoneria a ajuns un fel de azil al şpăgarilor cu afaceri dubioase, al celor certaţi cu legea, al micilor baroni locali şi al figurilor controversate şi imorale. Aţi vrut recunoaşteri din interiorul masoneriei? Iată-le, tocmai le-aţi citit! Masoneria ESTE o mafie care PROMOVEAZĂ CORUPŢIA, IMORALITATEA ŞI NON-VALOAREA!

"De ce am părăsit francmasoneria?"
Charles Finney explică în cele ce urmează motivele pentru care a decis să părăsească francmasoneria. Făcea parte din loja masonică din Adams, New York de patru ani. Anumite evenimente din viaţa sa l-au făcut să devină un adevarat creştin şi să creadă sincer în Dumnezeu. Venise însă momentul întalnirii la lojă.

"Fraţii" masoni aflaseră, evident, că el s-a schimbat, astfel încât Maestrul care conducea ceremonia l-a invitat să înceapa el cu o rugăciune. De bună credinţă, Charles şi-a deschis inima şi a rostit o rugăciune sinceră. Ceilalti au început să se foiască la auzul acesteia. La încheierea întâlnirii comune, a fost invitat să rostească încă o rugăciune. Ceea ce a şi făcut, însă a fost deprimat si dezamagit de modul în care ceilalţi au primit acţiunea lui. Curând şi-a dat seama că nu mai are nimic în comun cu fraţii masoni iar credintele, ceremoniile şi jurămintele lor îi apăreau acum foarte stranii şi barbare, adevărate "fructe ale întunericului".

Retragerea în linişte
Fără a consulta pe nimeni, s-a dus la atelierul masonic şi a cerut retragerea din activitatea lojei. Charles era deja decis. Cu - sau fără - aprobarea lor, trebuia să părăsească loja. Ceilalţi masoni ştiau deja de intenţia lui! Ei au plănuit un festival masonic şi l-au invitat, prin intermediul unui comitet special, să ţină un discurs cu acea ocazie. Charles a refuzat explicând că nu-şi mai poate da aprobarea, prin ceea ce face, la nici-o acţiune a francmasoneriei. Timp de câţiva ani nu a spus nimic împotriva masoneriei, dar a considerat nule toate jurămintele sale masonice. În plus, renunţase să se mai prezinte altora ca fiind francmason.

Mărturisire publică
"Această situaţie a durat până la publicarea cărţii despre masonerie a lui William Morgan. La publicarea volumului am fost întrebat dacă este adevărat ceea ce se spune în carte. Am răspuns că este corect şi că din cate îmi amintesc, este vorba de o descriere a ritualurilor primelor trei grade masonice, aşa cum le primisem eu. Încă o dată am fost convins că ritualurile şi jurămintele masonice la care am fost obligat să particip sunt oribile."

"Am descoperit că aceste ritualuri şi credinţe masonice nu se ridicau la nivelul promisiunilor făcute înainte de aderarea la francmasonerie. Cu alte cuvinte, am fost păcălit. Am fost lăsat să înţeleg că există anumite secrete foarte importante care imi vor fi comunicate. Dar am fost dezamăgit profund. Examinând cu atenţie toate acţiunile şi ritualurile masonice, am ajuns la concluzia că francmasoneria este foarte periculoasă pentru Stat şi subminează autoritatea Bisericii."

Obligaţii anti-creştine
Obligaţiile francmasonului:
- să ascundă crimele săvârşite de un frate francmason;
- să-l ajute pe fratele francmason, chiar dacă acesta face un lucru rău;
- să-l favorizeze pe fratele francmason în orice acţiune politică şi de afaceri;
- să-i persecute până la moarte pe cei care nu se achită de obligaţiile masonice;
- să răzbune încălcarea angajamentelor masonice;

Conspiraţie împotriva Statului
Francmasoneria nu cunoaşte iertarea, compasiunea. Jurămintele şi credinţele masonice sunt barbare, iar învăţăturile sale sunt false. Refuză dezbaterea publică ascunzându-se sub mantia secretului. Masoneria este o conspiraţie împotriva Statului prin jurămintele pe care francmasonii sunt obligaţi să le respecte, nesocotind chiar şi legile ţării.

Întrebări legitime
Poţi să ai încredere într-un francmason care a jurat să ascundă crimele "fraţilor" săi? Ce fel de om este el? Poate fi el un bun judecător, un bun magistrat, un bun poliţist? Poţi să ai încredere într-un francmason care a jurat să-şi ajute confraţii aflaţi în dificultăţi financiare, mergând până la ascunderea faptelor şi a situaţiilor financiare reale, a crimelor şi a trădării? Ar putea fi el un martor corect într-un proces în care un alt francmason ar fi judecat? Ar putea fi el un contabil de încredere? Sau un înalt funcţionar guvernamental?

Răspunde sincer.

(Unele informaţii au fost preluate dintr-un articol scris de Silvian Handoca, publicat de AlterMedia)

Sursa: http://active.info.ms/?a=articles&p=50

Incinerarea lui Mircea Eliade - dorinţă testamentară sau voinţa discipolilor săi? Cum a reuşit părintele „Istoriei religiilor” să dea peste cap ortodoxia

http://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/incinerarea-mircea-eliade-dorinta-testamentara-vointa-discipolilor--reusit-parintele-istoriei-religiilor-dea-cap-ortodoxia-1_555864accfbe376e354a571f/index.html
Părintele „Istoriei religiilor” a lăsat posterităţii nu doar o operă de mare valoare, ci şi multe semne de întrebare rămase fără răspuns. Moartea sa, incinerarea trupului după tradiţia indiană şi slujba oficiată la Chicago de un pastor neoprotestant au stârnit discuţii controversate în lumea creştin-ortodoxă. Cele mai fidele mărturii despre ultimele clipe ale vieţii lui Mircea Eliade au fost consemnate de Ioan Petru Culianu, în „Mahaparinirvana”. Unul din cei mai apropiaţi discipoli ai lui Eliade spune că a fost printre primii care a aflat de la Christinel (a doua soţie a lui Mircea Eliade) ce s-a întâmplat în seara zilei de 14 aprilie 1986, atunci când Eliade a suferit un atac cerebral. „Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără raspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute”. Timp de o săptămână, Eliade a fost vegheat încontinuu de soţia sa şi de numeroşi discipoli care au venit la spital îngrijoraţi de soarta profesorului lor. Deşi, la un moment dat, existau speranţe că se va face bine, inima lui Eliade a încetat să mai bată marţi, 22 aprilie 1986, la vârsta de 79 de ani. „Miercuri la ora două a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67, între două pasaje din înţelepciunea lui Iisus Sirach şi Apocalipsa lui Ioan. David Tracy a citit o pagină din Mitul Eternei Reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America”, este mărturia lui Culianu. Funeralii cu discursuri în română, engleză şi franceză Ceremonia funerară a lui Eliade a avut loc la Capela David Rockefeller din incinta campusului Universităţii de Chicago. Martor la funeralii, Stelian Pleşoiu, apropiat al familiei, a relatat cu lux de amănunte ritualul ceremoniei. „Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown, rectorul capelei, urmat de ceilalţi invitaţi şi oficiali. A fost rostit Tatăl Nostru în româneşte de către Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Naşterea Domnului din Chicago. După care a urmat cuvântul de rămas-bun al lui Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar şi în româneşte. A urmat Ioan Petru Culianu cu o rugă inspirată din filosofia indiană. Au urmat cuvintele de rămas-bun ale câtorva profesori şi colegi apropiaţi, după care serviciul divin a fost încheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era şi Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu într-un interviu publicat în anul 2007 în revista „Argeş“. „În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricouer, Wendy O'Flaherty şi subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: română, franceză şi engleză“, confirmă Ioan Petru Culianu. Stelian Pleşoiu spune că atât Mircea Eliade, cât şi soţia sa, Christinel (12 ani mai târziu), au fost incineraţi în urma dorinţei lor confirmată prin testament. „Dragostea şi respectul lui Eliade pentru cultura indiană şi tradiţia în care indienii se incinerează a câştigat tot mai mult teren în faţa situaţiei imposibile de a se întoarce acasă, oripilat la gândul ca şi-ar putea îngropa corpul într-un pământ străin din care ar fi fost mutat sau abandonat cândva, plus costul extraordinar de menţinere a unui mormânt şi, în final, neavând nici un fel de moştenitori, toate acestea nu au făcut decât să-l convingă pe Eliade sa ia o decizie foarte practică, poate unica de acest fel din viaţa lui: aceea de a fi incinerat şi de a rămâne pe veci sub formă de cenuşă în incinta cimitirului Universităţii de Chicago”. Întrebările părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost unul din cei care s-a îndoit de voinţa lui Eliade de a fi incinerat după moarte. În lucrarea „Mormântul furat”, acesta a încercat să explice de a fost ars trupul lui Mircea Eliade, relatând experienţa întâlnirilor cu Mircea Eliade şi cu soţia, Christinel. Subiectul a fost readus în atenţie recent, de site-ul mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, locul unde părintele Gheorghe Calciu este înmormântat. „Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţămîntul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade”, concluzionează Gheorghe Calciu Dumitresa. Mai întâi, acesta rememorează întâlnirea pe care a avut-o acasă la Eliade, la Chicago, în februarie 1986: „La un moment dat, când atmosfera devenise foarte destinsă şi chiar amicală, l-am întrebat pe Mircea Eliade dacă intelectualismul lui în problemele religiei sau cunoaşterea adâncă a religiilor orientale i-au afectat în vreun fel ortodoxia, mărturisindu-i că aceasta era întrebarea care ne chinuia pe noi, noua generaţie care trăiam în duhul ortodox, fie că eram preoţi, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tărie că nimic nu s-a mişcat în sufletul său din credinţa lui, că el şi-a construit o credinţă simplă, cît mai simplă, că a unui ţăran roman şi că aceasta temelie a rămas nezdruncinată în el”. „Un ţăran simplu nu se arde” Părintele Calciu-Dumitreasa spune că a aflat de moartea lui Eliade şi de incinerarea lui chiar pe 23 aprilie 1986, în ziua în care a avut loc incinerarea şi funeraliile. „M-am tulburat foarte tare în inima mea. De ce m-a minţit? De ce nu mi-a spus că avea de gând să se ardă. De ce mi-a spus că are o credinţă de ţăran, simplă, fără nici o urmă de orientalism? Un ţăran simplu nu se arde”, se întreba părintele G.C. Dumitreasa. În luna iunie, părintele profesor a revenit în America şi a vizitat-o pe Christinel Eliade, pentru a găsi răspunsuri la întrebarea de ce a fost incinerat soţul ei. Pentru a imprima cât mai fidel dialogul, acesta şi-a luat şi o cameră video. „Doamna m-a primit cu bunăvoinţă, am trecut în fugă cu aparatul prin cele câteva camere, apoi am intrat în salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de cameră sfântă în care, pe un cămin special, se afla într-o firidă o fotografie a lui Eliade. De o parte şi de altă ardeau două lumânări; alte câteva obiecte care aparţinuseră celui dispărut. O atmosferă păgână, orientală: Eliade devenise un fel strămoş zeu, un soţ zeificat”, remarca G.C. Dumitreasa. Incinerarea după moarte, dorinţa împărtăşită soţiei Mărturia filmată a discuţiei nu a rămas şi pentru posteritate, deoarece părintele profesor uitase să scoată capacul de pe obiectiv. „Doamna mi-a spus că acolo îşi face ea rugăciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am întrebat-o: «De ce l-aţi ars, doamnă?» Mi-a răspuns că, de mai mulţi ani, când se plimbau seara, treceau pe lângă o capelă foarte frumoasă, unde era un cenotaf (monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut, n.n) şi aşa au hotărât ei că primul care va muri să fie ars de supravieţuitor, iar al doilea să lase prin testament să fie ars. Atunci am crezut-o şi l-am acuzat pe Eliade pentru hotărârea luată şi pentru că a evitat să-mi spună adevărul”, mai notează Gheorghe Calciu. Peste mulţi ani, în 2003, părintele profesor a rejudecat lucrurile într-un mod diferit. „M-am întrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormântul său, la care să fi putut noi merge. Încet-încet şi-a făcut drum în mintea şi în inima mea gândul că poate nu era el cel atât de vinovat, cât cei din jurul său care l-au târât într-o aventură nefericită, profitând de boala şi de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat îndoiala că acestea s-au făcut cu acceptul lui. Poate că a fost un fel de complot al unora din cei îndureraţi de moartea lui, care au crezut că vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale” Concluzia părintelui în urma cercetărilor făcute a fost că Mircea Eliade nu a dorit să fie incinerat. „Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţământul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade. În consecinţă, mă rog pentru el ca pentru un om cu moarte şi înmormântare normală şi îl pomenesc la un loc cu toţi cei care au crezut şi au contribuit la cunoaştere şi s-au constituit în lumini ale neamului nostru”. https://www.youtube.com/watch?v=knSoGvUX40A Citeste mai mult: adev.ro/noiq7k