Entuziasmul

Entuziasmul este o calitate a vieţii conştiente care, deşi nu este tocmai o virtute, totuşi constituie un aspect esenţial al vieţii morale. Fără entuziasm, virtuţile nu pot să se manifeste. Mai mult, numai entuziasmul conferă vieţii un sens durabil.

Etimologic, cuvântul entuziasm este derivat din grecescul „En Teos” şi se traduce ca „Zeul interior”, „Zeul din noi”, „Zeul nostru”. Aşadar, se află în stare de entuziasm cel în care se manifestă Zeul interior sau, aşa cum se spunea deseori, cel care este „posedat” de El. În Grecia Antică, entuziasmul a fost asociat cu Dionysos, „cel care s-a născut de două ori”, zeul viţei de vie şi al beţiei, deoarece se referă la o stare de conştiinţă ce îşi are rădăcina dincolo de lumea circumstanţelor schimbătoare şi este reprezentată, simbolic, prin starea de beţie. Într-un fel, marele filosof grec Platon s-a referit la starea de entuziasm când a afirmat că, pentru a obţine adevărata cunoaştere, un om trebuie să-şi aducă aminte, să-şi trezească „geniul”.

Dar cum se poate recunoaşte prezenţa sau absenţa entuziasmului, cum poate fi stimulată manifestarea lui?

În sensul clasic al noţiunii, entuziasmul nu se referă la o stare de motivaţie datorată proiectelor sau dorinţelor pe care încercăm să ni le împlinim, deoarece acestea îşi au întotdeauna originea în contactul cu lumea materială a aparenţelor şi, de asemenea, nu se referă nici la o stare de agitaţie datorată experimentării unor senzaţii puternice, chiar dacă toate acestea fac parte din economia unei vieţi umane normale şi sănătoase. Acestea sunt forme de bucurie care, însă, depind de altceva sau de altcineva, de o conjunctură favorabilă etc. Iar, odată cu trecerea circumstanţei sau din clipa în care aceasta nu mai reprezintă un interes, dispare şi starea de motivaţie, determinând persoana să caute mereu alte surse de satisfacţie. Într-un fel, este ca o disperată cursă contra cronometru în care, ţinând cont de faptul că totul, inclusiv persoanele umane, este sortit pieirii, alergătorul niciodată nu iese învingător şi… nici nu reuşeşte să fie liber.

Pe de altă parte, entuziasmul nu poate fi identificat cu formele condiţiei umane descrise mai sus şi din cauza faptului că în asemenea cazuri viaţa conştientă este dominată de un număr finit de clişee, nefiind capabilă să ia contact cu orizonturi noi şi mai profunde, să iasă din tiparul unor forme de gândire comune, să-şi lărgească câmpul cunoaşterii, manifestând facultatea intuiţiei intelectuale; pe scurt, un asemenea mod de viaţă conştientă este lipsit de calitate spirituală.

Aşadar, entuziasmul – sinonim şi cu starea unei persoane învestite cu o sursă inepuizabilă de energie – este o formă a vieţii conştiente care îşi are temeiul în transcendenţă, în valori şi în criterii atemporale, în idealuri, ce nu sunt altceva decât „sunetele” prin care se exprimă „cel inefabil”, „Zeul interior”, acel ceva din noi care este durabil şi înţelept.

Un entuziast poate fi obosit după ce a muncit foarte mult, dar niciodată nu poate fi plictisit şi fără vlagă. El nu cunoaste sensul cuvantului plictiseala. Nu poate fi pesimist şi nici deprimat. Pentru un entuziast viaţa are întotdeauna un sens profund şi el este cu adevărat liber, pentru că nu este călăuzit de circumstanţe, de opinii de masă şi nu poate fi manipulat. Un entuziast nu este niciodată cenuşiu pentru că nu se învârte la nesfârşit în lumea „şabloanelor” mentale şi este capabil să fie un deschizător de drumuri, indiferent de domeniul în care se exprimă. Numai entuziaştii aduc în lumea umană adierea unor curente proaspete şi regeneratoare, dar desi aparent este foarte greu acest lucru si necesita multiple sacrificii, ei nu renunta pana nu ajung la capatul visului lor.

Fiecare este responsabil să răspundă la chemarea propriului glas interior, iar dacă totuşi cineva nu este în stare să-l audă, ar face cel mai bine să urmărească exemplul aceluia care dă dovadă de un idealism autentic, care este o persoană ce îşi ascultă dictatul conştiinţei. Pentru că numai astfel s-ar putea să reuşească într-o zi să audă şi propriul „Glas al Liniştii”, aşa cum este numit într-un text străvechi din Orient. Chiar daca un entuziasm pare un idealist el este cel care-si asculta propriul glas al inimii si-si transforma destinul in menire.