Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata in tara, e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers terapeutic-spiritual, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata!
duminică, 25 aprilie 2010
curaj
Îndrăzneşte şi ridică ochii către eternitate – acolo te priveşte de mult o stea care aşteaptă să o vezi ...poate fi Steaua ta norocoasă, pe a cărei rază vei urca către cer...Doar ai suficient curaj, îndrăzneşte!
Sunt om şi privirea mea se îndreptă mereu către pământ. Mereu între ieri şi mâine uit să trăiesc chiar azi, aici şi acum. Îmi ridic, din când în când privirea către cer şi strig, dar cum nu cred că mă aude cineva, cobor privirea şi-mi continui treaba, căci am multă, atât de multă încăt nu am timp să mă gândesc la mine şi la problemele mele.
Din când în când neputinţa îmi zguduie fiinţa. Aş vrea să mă ridic, dar parcă nu am putere. Teama îmi seacă voinţa, mă face neputincios, plin de ură şi resentimente faţă de toţi dcei din jur care parcă păşesc ca nişte învigători. Ei zâmbesc plini de succes şi prosperitate, iar eu mi-am pierdut curajul de a visa.
O furie plină de neputinţă îmi întunecă orizontul. Izbesc, mă lupt ...dar văd că mă lovesc pe mine că sunt plin de răni. Păşesc în gol, mă poticnesc, mă doare, mă prăbuşesc, mă ridic şi ridic privirea spre cer plin de obidă şi furie. E ca şi cum lanţuri nevăzute îmi înconjură fiinţa.
Sunt teama, sunt neputinţa care se adoră pe sine, simt lanţurile neputinţei cum îmi înfăşoară gleznele, dar vreau să mă ridic, vreau să zbor, să privesc la stele şi să înţeleg că ele îmi răspund.
Lipsit de speranţă ridic ochii spre cer şi văd o stea care pare a străluci mai mult decât toate celalte, mă uit plin de uimire şi simt că strălucirea ei mă orbeşte. Închid ochii şi când îi deschid nu mai văd steaua, ea a devenit o stea printre celelalte. Dar ... plin de uimire simt că lanţurile de la picioarele mele au dispărut.
Miracol! Simt cum din pieptul meu s-a aprins o lumină şi mă uit cu uimire la mâini. MI-AU CRESCUT ARIPI!!!!! Simt că privirea mea priveşte către cer şi că trăiesc aici şi acum.
Simt că toată teama şi neputinţa mea au dispărut şi că .... IUBESC.
Iubesc şi simt că toată neputinţa me a dispărut. Mi-a zâmbit steaua mea norocoasă şi mi-a trimis cea mai de preţ comoară a sufletului IUBIREA, care salvează din bucuria de a salva, dă aripi celor care cer şi NU CERE NICIODATĂ NIMIC, doar aşteaptă tăcută să o descoperim pe cerul inimii noastre.
Sunt om şi privirea mea se îndreptă mereu către pământ. Mereu între ieri şi mâine uit să trăiesc chiar azi, aici şi acum. Îmi ridic, din când în când privirea către cer şi strig, dar cum nu cred că mă aude cineva, cobor privirea şi-mi continui treaba, căci am multă, atât de multă încăt nu am timp să mă gândesc la mine şi la problemele mele.
Din când în când neputinţa îmi zguduie fiinţa. Aş vrea să mă ridic, dar parcă nu am putere. Teama îmi seacă voinţa, mă face neputincios, plin de ură şi resentimente faţă de toţi dcei din jur care parcă păşesc ca nişte învigători. Ei zâmbesc plini de succes şi prosperitate, iar eu mi-am pierdut curajul de a visa.
O furie plină de neputinţă îmi întunecă orizontul. Izbesc, mă lupt ...dar văd că mă lovesc pe mine că sunt plin de răni. Păşesc în gol, mă poticnesc, mă doare, mă prăbuşesc, mă ridic şi ridic privirea spre cer plin de obidă şi furie. E ca şi cum lanţuri nevăzute îmi înconjură fiinţa.
Sunt teama, sunt neputinţa care se adoră pe sine, simt lanţurile neputinţei cum îmi înfăşoară gleznele, dar vreau să mă ridic, vreau să zbor, să privesc la stele şi să înţeleg că ele îmi răspund.
Lipsit de speranţă ridic ochii spre cer şi văd o stea care pare a străluci mai mult decât toate celalte, mă uit plin de uimire şi simt că strălucirea ei mă orbeşte. Închid ochii şi când îi deschid nu mai văd steaua, ea a devenit o stea printre celelalte. Dar ... plin de uimire simt că lanţurile de la picioarele mele au dispărut.
Miracol! Simt cum din pieptul meu s-a aprins o lumină şi mă uit cu uimire la mâini. MI-AU CRESCUT ARIPI!!!!! Simt că privirea mea priveşte către cer şi că trăiesc aici şi acum.
Simt că toată teama şi neputinţa mea au dispărut şi că .... IUBESC.
Iubesc şi simt că toată neputinţa me a dispărut. Mi-a zâmbit steaua mea norocoasă şi mi-a trimis cea mai de preţ comoară a sufletului IUBIREA, care salvează din bucuria de a salva, dă aripi celor care cer şi NU CERE NICIODATĂ NIMIC, doar aşteaptă tăcută să o descoperim pe cerul inimii noastre.
altfel
E mai uşor, mai comod, să spui că un om care visează, vede, aude şi altceva decât ceea ce se poate vedea sau auzi, în mod obişnuit, are o traumă mentală – pentru că ... noi ştim că nu există altceva, ştiinţa a demonstrat.
Întotdeauna ceva m-a facut sa caut dincolo de oglinda în care viaţa cotidiană, aproape că ne obligă să privim. Pentru cunoaşterea psihicului uman societatea a produs Psihologia.
Psihologia este un instrument perfect adaptat societăţii noastre-Funcţioneaza precum patul lui Procust. Dacă ai curajul, sau pur şi simplu, ieşi în afara dogmelor si regulilor sociale te trezesti marginalizat sau chiar mai rău, cu picioarele sau capul amputate. Societatea a normat comportamentele si trairile sufletesti ale oamenilor. Trăim după norme stricte, la care TREBUIE să ne supunem.
Orice stare sau comportament, care nu se încadreaza în medie, riscă sa fie catalogat ca anormal. Vă place cum suna “anormal”? Un cuvânt simplu si banal, care se transformă instantaneu în jignitor, când cineva iese în afara graniţelor, limitelor cotidianului.
Psihologia ne menţine în normalitate, dar nu ne oferă nici o viziune coerentă a ceea ce ar însemna depaşirea conditiei umane.
În România, oricum, sportul naţional fiind bârfa – capra vecinului devine mai Capră, dacă nu se comportă ca şi a lui, iar dacă mai este vorba şi despre noţiuni de spiritualitate străine, asta se poate cataloga, direct, în blasfemie, schizofrenie, cultul personalităţii, etc.
Prefer sporturi diferite de sportul naţional numit bârfă.
Întotdeauna ceva m-a facut sa caut dincolo de oglinda în care viaţa cotidiană, aproape că ne obligă să privim. Pentru cunoaşterea psihicului uman societatea a produs Psihologia.
Psihologia este un instrument perfect adaptat societăţii noastre-Funcţioneaza precum patul lui Procust. Dacă ai curajul, sau pur şi simplu, ieşi în afara dogmelor si regulilor sociale te trezesti marginalizat sau chiar mai rău, cu picioarele sau capul amputate. Societatea a normat comportamentele si trairile sufletesti ale oamenilor. Trăim după norme stricte, la care TREBUIE să ne supunem.
Orice stare sau comportament, care nu se încadreaza în medie, riscă sa fie catalogat ca anormal. Vă place cum suna “anormal”? Un cuvânt simplu si banal, care se transformă instantaneu în jignitor, când cineva iese în afara graniţelor, limitelor cotidianului.
Psihologia ne menţine în normalitate, dar nu ne oferă nici o viziune coerentă a ceea ce ar însemna depaşirea conditiei umane.
În România, oricum, sportul naţional fiind bârfa – capra vecinului devine mai Capră, dacă nu se comportă ca şi a lui, iar dacă mai este vorba şi despre noţiuni de spiritualitate străine, asta se poate cataloga, direct, în blasfemie, schizofrenie, cultul personalităţii, etc.
Prefer sporturi diferite de sportul naţional numit bârfă.
joc
,JOCUL MEU ESTE DRAGOSTE SI INTELEPCIUNE , .... DRAGOSTEA MEA ...ESTE JOC SI ...INTELEPCIUNE , ... INTELEPCIUNEA MEA ...ESTE JOC...SI DRAGOSTE ....”
Razand, risti sa pari nebun, plangand, risti sa pari sentimental. Intinzand o mana cuiva, risti sa te implici. Aratandu-ti sentimentele, risti sa te arati pe tine insuti, vorbind in fata multimii despre ideile si visurile tale, risti sa te pierzi, iubind, risti sa nu fii iubit la randul tau, traind, risti sa mori, sperand, risti sa disperi, incercand macar, risti sa dai gres. Dar daca nu risti nimic, nu faci nimic, nu ai nimic, nu esti nimic
Frumusetea ta, cantecul tau, gandurile si faptele tale bune, sunt de o importanta imensa pentru Univers. Ele plutesc in Eter si ating intreaga Viata. Ele intra in constiinta vasta a fiintei si fac ca totul sa devina din ce in ce mai luminos, pentru totdeauna. Si nimic nu este mai important decat acea cheie care este pusa in mana ta la rasaritul fiecarei zile, astfel incat tu insuti sa deschizi o noua usa pe care numai tu o poti vedea in acest moment, dar care poate fi o mare deschidere pentru intreaga omenire.
Deschide-ti inima. O noua boare de impacare. O acceptare, o apreciere, un lucru plin de frumusete. Iubeste acest moment cu toata inima ta. Lasa ca noul pe care il aduce sa lumineze din tine, lasa ca pacea sa-si deschida petalele in inima ta si atunci intregul univers va fi inaltat prin actiunea ta, prin gandul tau, prin gestul tau.
Priveste la cheia din mana ta. Ce usa vei deschide astazi pentru noi toti?
Razand, risti sa pari nebun, plangand, risti sa pari sentimental. Intinzand o mana cuiva, risti sa te implici. Aratandu-ti sentimentele, risti sa te arati pe tine insuti, vorbind in fata multimii despre ideile si visurile tale, risti sa te pierzi, iubind, risti sa nu fii iubit la randul tau, traind, risti sa mori, sperand, risti sa disperi, incercand macar, risti sa dai gres. Dar daca nu risti nimic, nu faci nimic, nu ai nimic, nu esti nimic
Frumusetea ta, cantecul tau, gandurile si faptele tale bune, sunt de o importanta imensa pentru Univers. Ele plutesc in Eter si ating intreaga Viata. Ele intra in constiinta vasta a fiintei si fac ca totul sa devina din ce in ce mai luminos, pentru totdeauna. Si nimic nu este mai important decat acea cheie care este pusa in mana ta la rasaritul fiecarei zile, astfel incat tu insuti sa deschizi o noua usa pe care numai tu o poti vedea in acest moment, dar care poate fi o mare deschidere pentru intreaga omenire.
Deschide-ti inima. O noua boare de impacare. O acceptare, o apreciere, un lucru plin de frumusete. Iubeste acest moment cu toata inima ta. Lasa ca noul pe care il aduce sa lumineze din tine, lasa ca pacea sa-si deschida petalele in inima ta si atunci intregul univers va fi inaltat prin actiunea ta, prin gandul tau, prin gestul tau.
Priveste la cheia din mana ta. Ce usa vei deschide astazi pentru noi toti?
Maturizare
Eu sunt Iubirea, unii mă mai numesc şi Dragoste. Se spune că pot zbura, deşi nu am aripi. Se spune că plutesc pe spuma mării, deşi nu ştiu să înot. Unii mi-au simţit căldura în nopţile răcoroase, deşi nu sunt foc. Deşi nu mă pot vedea, sunt mereu între îndrăgostiţi oriunde s-ar afla ei şi sunt întreţesută din şoaptele adânci de pasiune.
Se spune că sunt mai puternică decât granitul, cu toate că nu am mai multă greutate decât o lacrimă. Unii spun că nu m-au căutat niciodată, dar cu toate astea eu îi însoţesc mereu. Unii spun că îmi pierd forţa odată cu trecerea timpului, dar eu sunt nesfârşită. Dansez pe sunetul râsului îndrăgostiţilor, deşi ei nu mă pot vedea. Unii spun că sunt o floare, cu toate că sunt şi sămânţa. Vindec bolile şi hrănesc sufletul. Deşi nu mă poţi atinge, eu sunt mâna blândă a tandreţii. Sunt atingerea sunt îmbraţişarea. Sunt Iubirea, sunt Dragostea...
Şi acum că ţi-am spus cine sunt... nu mă alunga... păstrează-mă... măcar... pentru o veşnicie.
De ce renunţă oamenii de azi atât de uşor la iubire?
Spune-mi pe cine iubeşti ca să-ţi spun cine eşti. Eşti la fel de mare precum îţi este şi iubirea, deoarece modul în care iubeşti este cea mai sinceră exprimare a sufletului tău.
Infantilitatea afectivă este problema acestor timpuri. Fiinţele aşa zis mature se dovedesc a fi doar nişte copii mari şi obraznici care vor jucării mai scumpe, din ce în ce mai sofisticate. În loc să ne iubim, doar ne comparăm jucăriile şi ne lăudăm cu ele. După ce ne plictisim le abandonăm, facem schimb între noi sau vrem altele noi. Problema sufletului nu se pune... e deja prea mult, oamenii cred că li se cuvine totul, că totul trebuie să fie comod şi uşor şi mai ales nu au nici o responsabilitate – ei sunt liberi. Nu poate să existe niciodată o mare iubire fără o responsabilitate corespunzătoare.
Iubirea este o modalitate de autocunoaştere profundă. Cei mai mulţi dintre voi fug de înfruntarea sinceră cu propriile sentimente, cu propriile emoţii şi cu propriile slăbiciuni. Este greu să pătrundem în zona emoţiilor şi sentimentelor, fiindcă ştim că ne va fi greu să înfruntăm realitatea. E mai simplu să continuăm să trăim în imaginaţie, să continuăm să ne închipuim că iubim, ca în copilărie, adică să fim infantili şi răsfăţaţi. Deşi fizic, multe persoane sunt mature, afectiv au rămas la vârsta adolescenţei sau chiar a copilăriei. S-au schimbat doar jucăriile şi preţul lor, dar comportamentul a rămas cam acelaşi. De aceea, la cel mai mic impas iau această hotărâre „înţeleaptă”, de a renunţa la o relaţie de iubire, pentru că ar fi mai bine să-şi vadă fiecare de viaţa lui, deoarece, deja, numai propriile emoţii şi slăbiciuni sunt greu de înfruntat. Există o nepotrivire de caracter – iar celălalt, atunci când are probleme e prea greu de dus, aşa că mai bine ne despărţim, căutăm fiecare pe altcineva ... e mai comod aşa.
Când iubeşti intens şi transfigurezi fiinţa iubită, nu există nimic mai frumos decât să dai, să dai mereu, tot, tot, viaţa, gândurile, trupul, tot ce ai, să simţi că mereu dai şi să fii gata să rişti totul pentru a da şi mai mult.
Dar crede cineva că poate fugi şi se poate ascunde de Iubire, de mine?
Cum putem să ne maturizăm în iubire?
Iubirea matură ne cere să adoptăm, în faţa vieţii, dar şi în faţa fiinţei iubite o atitudine responsabilă şi activă. Iubirea infantilă ne face să devenim pasivi şi visători. Adesea, Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai.
Orice iubire e o graţie în care se oferă, în mod nebănuit, posibilităţi uriaşe de transformare afectivă şi spirituală, dar această mare şansă o rataţi, adesea, din cauza lipsei de maturitate în iubire. Datorită infantilismului în iubire se pierde adesea marea şansă a iubirii.
Cerinţa de bază a iubirii este: Îl accept pe celălalt aşa cum este el. Iubirea, niciodată nu încearcă să schimbe persoana conform ideei sale despre acea persoană. Dacă iubeşti înfrunţi realitatea, omul. Îndrăgostitul, pe care dragostea-l copleşeşte,/ iubeşte şi transfigurează cusurul fiinţei ce-o iubeşte.
Dacă îl iubeşti atunci nu există condiţii. Îl iubeşti aşa cum este, şi dacă nu-l iubeşti, nu este nici o problemă – el este nimeni pentru tine, deci ce condiţii să îi pui?
Iubirea infantilă, care nu conţine şi autocunoaşterea este o iubire obişnuită care trece de la iubire la adversitate, pentru că ea proiectează asupra fiinţei iubite o imagine ireală.
Iubirea matură este iubirea cu care îl iubim pe celălalt oricum, cu defectele şi calităţile sale, cu infernurile şi paradisurile sale. Iubirea matură este cea care ne ajută să vedem umbra din celălalt şi să putem face faţă confruntării cu infernul din celălalt şi, implicit, cu infernul din noi. Datorită iubirii traversăm momentele grele, de încercare spirituală a noastră. Sufletul ştie că iubirea este singura barcă cu ajutorul căreia putem traversa abisurile sufletului nostru, iar când suntem susţinuţi de iubirea celuilalt atunci barca se mişcă mult mai rapid prin aceste tenebre şi ajunge din nou pe tărâmul vieţii şi al iubirii.
Iubirea devine matură atunci când dorim sincer să ne cunoaştem pe noi înşine, cât şi pe cel pe care-l iubim, de aceea Nu iubiţi pentru că nu cunoaşteţi, şi nu cunoaşteţi pentru că nu iubiţi. Iubirea înseamnă - Să ai curaj să rişti pentru adevărul din inima ta şi să nu te minţi când îl asculţi.
Se spune că sunt mai puternică decât granitul, cu toate că nu am mai multă greutate decât o lacrimă. Unii spun că nu m-au căutat niciodată, dar cu toate astea eu îi însoţesc mereu. Unii spun că îmi pierd forţa odată cu trecerea timpului, dar eu sunt nesfârşită. Dansez pe sunetul râsului îndrăgostiţilor, deşi ei nu mă pot vedea. Unii spun că sunt o floare, cu toate că sunt şi sămânţa. Vindec bolile şi hrănesc sufletul. Deşi nu mă poţi atinge, eu sunt mâna blândă a tandreţii. Sunt atingerea sunt îmbraţişarea. Sunt Iubirea, sunt Dragostea...
Şi acum că ţi-am spus cine sunt... nu mă alunga... păstrează-mă... măcar... pentru o veşnicie.
De ce renunţă oamenii de azi atât de uşor la iubire?
Spune-mi pe cine iubeşti ca să-ţi spun cine eşti. Eşti la fel de mare precum îţi este şi iubirea, deoarece modul în care iubeşti este cea mai sinceră exprimare a sufletului tău.
Infantilitatea afectivă este problema acestor timpuri. Fiinţele aşa zis mature se dovedesc a fi doar nişte copii mari şi obraznici care vor jucării mai scumpe, din ce în ce mai sofisticate. În loc să ne iubim, doar ne comparăm jucăriile şi ne lăudăm cu ele. După ce ne plictisim le abandonăm, facem schimb între noi sau vrem altele noi. Problema sufletului nu se pune... e deja prea mult, oamenii cred că li se cuvine totul, că totul trebuie să fie comod şi uşor şi mai ales nu au nici o responsabilitate – ei sunt liberi. Nu poate să existe niciodată o mare iubire fără o responsabilitate corespunzătoare.
Iubirea este o modalitate de autocunoaştere profundă. Cei mai mulţi dintre voi fug de înfruntarea sinceră cu propriile sentimente, cu propriile emoţii şi cu propriile slăbiciuni. Este greu să pătrundem în zona emoţiilor şi sentimentelor, fiindcă ştim că ne va fi greu să înfruntăm realitatea. E mai simplu să continuăm să trăim în imaginaţie, să continuăm să ne închipuim că iubim, ca în copilărie, adică să fim infantili şi răsfăţaţi. Deşi fizic, multe persoane sunt mature, afectiv au rămas la vârsta adolescenţei sau chiar a copilăriei. S-au schimbat doar jucăriile şi preţul lor, dar comportamentul a rămas cam acelaşi. De aceea, la cel mai mic impas iau această hotărâre „înţeleaptă”, de a renunţa la o relaţie de iubire, pentru că ar fi mai bine să-şi vadă fiecare de viaţa lui, deoarece, deja, numai propriile emoţii şi slăbiciuni sunt greu de înfruntat. Există o nepotrivire de caracter – iar celălalt, atunci când are probleme e prea greu de dus, aşa că mai bine ne despărţim, căutăm fiecare pe altcineva ... e mai comod aşa.
Când iubeşti intens şi transfigurezi fiinţa iubită, nu există nimic mai frumos decât să dai, să dai mereu, tot, tot, viaţa, gândurile, trupul, tot ce ai, să simţi că mereu dai şi să fii gata să rişti totul pentru a da şi mai mult.
Dar crede cineva că poate fugi şi se poate ascunde de Iubire, de mine?
Cum putem să ne maturizăm în iubire?
Iubirea matură ne cere să adoptăm, în faţa vieţii, dar şi în faţa fiinţei iubite o atitudine responsabilă şi activă. Iubirea infantilă ne face să devenim pasivi şi visători. Adesea, Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai.
Orice iubire e o graţie în care se oferă, în mod nebănuit, posibilităţi uriaşe de transformare afectivă şi spirituală, dar această mare şansă o rataţi, adesea, din cauza lipsei de maturitate în iubire. Datorită infantilismului în iubire se pierde adesea marea şansă a iubirii.
Cerinţa de bază a iubirii este: Îl accept pe celălalt aşa cum este el. Iubirea, niciodată nu încearcă să schimbe persoana conform ideei sale despre acea persoană. Dacă iubeşti înfrunţi realitatea, omul. Îndrăgostitul, pe care dragostea-l copleşeşte,/ iubeşte şi transfigurează cusurul fiinţei ce-o iubeşte.
Dacă îl iubeşti atunci nu există condiţii. Îl iubeşti aşa cum este, şi dacă nu-l iubeşti, nu este nici o problemă – el este nimeni pentru tine, deci ce condiţii să îi pui?
Iubirea infantilă, care nu conţine şi autocunoaşterea este o iubire obişnuită care trece de la iubire la adversitate, pentru că ea proiectează asupra fiinţei iubite o imagine ireală.
Iubirea matură este iubirea cu care îl iubim pe celălalt oricum, cu defectele şi calităţile sale, cu infernurile şi paradisurile sale. Iubirea matură este cea care ne ajută să vedem umbra din celălalt şi să putem face faţă confruntării cu infernul din celălalt şi, implicit, cu infernul din noi. Datorită iubirii traversăm momentele grele, de încercare spirituală a noastră. Sufletul ştie că iubirea este singura barcă cu ajutorul căreia putem traversa abisurile sufletului nostru, iar când suntem susţinuţi de iubirea celuilalt atunci barca se mişcă mult mai rapid prin aceste tenebre şi ajunge din nou pe tărâmul vieţii şi al iubirii.
Iubirea devine matură atunci când dorim sincer să ne cunoaştem pe noi înşine, cât şi pe cel pe care-l iubim, de aceea Nu iubiţi pentru că nu cunoaşteţi, şi nu cunoaşteţi pentru că nu iubiţi. Iubirea înseamnă - Să ai curaj să rişti pentru adevărul din inima ta şi să nu te minţi când îl asculţi.
IARTA
Iartă-mă că ochii mei te privesc cu frumuseţea întregului univers,
că te strig cu vocea inimii, cu vocea copilului etern,
al cărei ecou este ca eternitea ce moare şi renaşte,
în fiecare clipă.
Iartă-mă pentru că în fiecare noapte
te închid în miezul inimii mele
până ce visele tale adorm în ochii mei,
iar eu rămân să veghez cu inima la frumuseţea lumii.
Iartă-mă că sunt atât de săracă,
Deşi inima mea e cât universul.
Tu vezi doar că locuiesc într-o căsuţă
Mobilată doar cu vise,
Dar ele sunt realităţi ce aşteaptă.
Iartă-mă că inima mea ştie
Dincolo de cuvinte
Şi ar vrea să fii fericit şi înţelept precum universul.
Dar …
Săruta-mă şi iartă-mă.
că te strig cu vocea inimii, cu vocea copilului etern,
al cărei ecou este ca eternitea ce moare şi renaşte,
în fiecare clipă.
Iartă-mă pentru că în fiecare noapte
te închid în miezul inimii mele
până ce visele tale adorm în ochii mei,
iar eu rămân să veghez cu inima la frumuseţea lumii.
Iartă-mă că sunt atât de săracă,
Deşi inima mea e cât universul.
Tu vezi doar că locuiesc într-o căsuţă
Mobilată doar cu vise,
Dar ele sunt realităţi ce aşteaptă.
Iartă-mă că inima mea ştie
Dincolo de cuvinte
Şi ar vrea să fii fericit şi înţelept precum universul.
Dar …
Săruta-mă şi iartă-mă.
Spune-mi pe cine iubesti ca sa-ti spun cine esti!
Intre mine si tine s-a lasat tăcerea. Între mine si mine esti tu.
Mi-am dat seama ca trupul meu este doar o carcasa a infinitului : intoarce-ma pe dos si vei vedea ca nu ma mai poti cuprinde. Stii, memoria mea e intr-o „pauza de respiratie”. E într-o schimbare de sens. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala.
„Dacă ai putea fi oricine ... atunci cine ai alege să fii?” Acum, răspunsul este dincolo de gândire. Doresc să fiu eu!
In fiecare zi ma autoconving ca totul se va schimba si nu va mai trebui sa fac nici un compromis. Atunci voi putea sa reinventez ceea ce se numeste normalitate. Iti dai seama? Desi inlauntrul meu e zi tot timpul, nu pot renunta la prostul obicei de a tine lampile aprinse noaptea. Noroc ca asta imi dauneaza doar mie.
Absentelor tale mult prea lungi nu le gasesc o ratiune anume. Ma simt desacralizata. Templul meu a fost ars. Am gasit in cenusa mici statuete in chipuri ciudate, straine mie. În urma a ramas o tacere, o sincopa a sentimentelor...
Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca felul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul-capcana sau persoana-capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca. Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o multitudine de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane cu toate ca avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste.
Sunt ca un sambure de caisa.
Imi lipsesc serile de vara carora le sorbeam apusurile si ploile fragede. Iarba verde, mana ta intr-a mea. Cerul albastru-albastru...totul...
Ce-ti trebuie pentru a te simti viu? Iubire, Pasiune, hotarare, ambitie, personalitate. Entuziasm, energie, rezultate. Durere, cosmaruri … Iubire.
Iubirea nu-l tine pe cel iubit departe, nu-l tine in afara, ci-l aduce in cuprinsul propriei fiinte. Iubirea aceasta intr-adevar este o iubire de suflet, o iubire care-l ridica pe om, o iubire care ii ridica pe toti aceea pe care ii atinge. Iubirea gaseste modalitatea de a implini ceea ce lipseste. Gaseste modalitatea de a se revarsa acolo unde este nevoie.
Un om mare cand vrea sa vorbeasca cu un copil sau se coboara la el facandu-se mic, langa el, sau il ridica in brate. Asa face iubirea! Ridica mareste, inalta, se coboara acolo unde trebuie sa se coboare. Iubirea este o putere, iubirea este o realitate. Trebuie sa fie o realitate.
Traim intr-o societate in care legaturile cele mai multe dintre oameni sunt legaturi oficiale, in care e prea putina preocupare de a se inmulti iubirea; in care majoritatea oamenilor asteapta iubirea altora dar nu se simt datori ei insisi cu iubire.
Cei mai multi dintre oameni au legaturi intre ei, legaturi oficiale, legaturi de familie, legaturi de rudenie - care nu implica totdeauna si iubirea. Iubirea este mai presus de toate acestea. Este si o iubire fireasca fara indoiala.. Iubirea care o au copii fata de parinti si parintii fata de copii. Este si o iubire impotriva firii, iubirea pe care o au cei patimasi fata de cei asemenea cu ei; iubirea care o au cei care isi implinesc patimele fata de cei care ii ajuta sa-si împlineasca patimile. Aceasta este o iubire impotriva firii.
Cand fericirea ta e orice altceva decat dragoste/iubire/sufletul pereche banii ti-o pot cumpara. totul e sa ai destui bani. daca fericirea ta se masoara in a avea masini tunate, atunci baga banu si ia-ti cate masini vrei si fa-le cum vrei. daca fericirea ta se masoara in a te plimba prin lume, baga banu si fa asta.
Dacă pentru tine, inseamna ca iti place mult acea persoana si ce iti ofera, nimic mai mult. Esti happy daca el/ea te saruta, te imbratiseaza, te alinta, te satisface sexual. daca stai cu acea persoana in acelasi apartament, inseamna ca iti convine ce face prin casa. Deci prin urmare dragostea, în viziunea ta, e de fapt un sentiment de egoism dus la extreme, banii pot cumpara fericirea, indiferent de ce este acea fericire... Dar …
Dar este si o iubire mai presus de fire: iubirea dupa porunca, iubirea pe care ne-o porunceste Dumnezeu si care ne aseamana cu Dumnezeu. Aceasta iubire nu mai tine seama de legaturile firesti sau de legaturile patimase cate pot fi intre oameni, ci este o iubire mai cuprinzatoare si-i cuprinde pe toti pentru ca asa vrea Dumnezeu. Daca avem o porunca a iubirii, avem si o datorie de a iubi.
De cele mai multe ori legaturile de iubire sunt legaturi spontane, legaturi care se intampla de la sine.
Iubirea este cuprinzatoare si este implinatoare. Implineste ceea ce lipseste persoanei iubite. Aceasta se intampla mai ales in prietenie, unde cel care iubeste ofera, nu asteapta sa primeasca. Si primeste, pentru ca prietenia este cu reciprocitate. Dar in prietenie nu se ofera ca sa primesti, ci se ofera ca sa te simti bine oferind. Asa trebuie sa fie si in viata de familie, fiecare sa caute fericirea celuilalt. Si aceasta se poate realiza in masura in care sufletul este plin de iubire.
Iubirea nu calculeaza cand da. Calculeaza cand primeste in sensul ca se simte si mai datoare cu iubire atunci cand primeste ceva.
Când o sămânţă nu este neglijată, aceasta va oferi un nectar dulce pentru noi şi pentru ceilalţi. Doar seminţele pe care le îngrijim produc fructe. Cheia către întregirea şi bucuria profundă, constă din a face din vieţile noastre o călătorie spirituală, o căutare interioară, o căutare a acelei iubiri care nu dispare şi nu se micşorează odată cu trecerea timpului, ci creşte şi ne susţine. „Suntem aici nu doar să creştem recolte, ci să creştem zei.”
Ceea ce pot spune acum este că...la ultima intalnire cu mine insemi … am lipsit.
Mi-am dat seama ca trupul meu este doar o carcasa a infinitului : intoarce-ma pe dos si vei vedea ca nu ma mai poti cuprinde. Stii, memoria mea e intr-o „pauza de respiratie”. E într-o schimbare de sens. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala.
„Dacă ai putea fi oricine ... atunci cine ai alege să fii?” Acum, răspunsul este dincolo de gândire. Doresc să fiu eu!
In fiecare zi ma autoconving ca totul se va schimba si nu va mai trebui sa fac nici un compromis. Atunci voi putea sa reinventez ceea ce se numeste normalitate. Iti dai seama? Desi inlauntrul meu e zi tot timpul, nu pot renunta la prostul obicei de a tine lampile aprinse noaptea. Noroc ca asta imi dauneaza doar mie.
Absentelor tale mult prea lungi nu le gasesc o ratiune anume. Ma simt desacralizata. Templul meu a fost ars. Am gasit in cenusa mici statuete in chipuri ciudate, straine mie. În urma a ramas o tacere, o sincopa a sentimentelor...
Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca felul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul-capcana sau persoana-capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca. Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o multitudine de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane cu toate ca avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste.
Sunt ca un sambure de caisa.
Imi lipsesc serile de vara carora le sorbeam apusurile si ploile fragede. Iarba verde, mana ta intr-a mea. Cerul albastru-albastru...totul...
Ce-ti trebuie pentru a te simti viu? Iubire, Pasiune, hotarare, ambitie, personalitate. Entuziasm, energie, rezultate. Durere, cosmaruri … Iubire.
Iubirea nu-l tine pe cel iubit departe, nu-l tine in afara, ci-l aduce in cuprinsul propriei fiinte. Iubirea aceasta intr-adevar este o iubire de suflet, o iubire care-l ridica pe om, o iubire care ii ridica pe toti aceea pe care ii atinge. Iubirea gaseste modalitatea de a implini ceea ce lipseste. Gaseste modalitatea de a se revarsa acolo unde este nevoie.
Un om mare cand vrea sa vorbeasca cu un copil sau se coboara la el facandu-se mic, langa el, sau il ridica in brate. Asa face iubirea! Ridica mareste, inalta, se coboara acolo unde trebuie sa se coboare. Iubirea este o putere, iubirea este o realitate. Trebuie sa fie o realitate.
Traim intr-o societate in care legaturile cele mai multe dintre oameni sunt legaturi oficiale, in care e prea putina preocupare de a se inmulti iubirea; in care majoritatea oamenilor asteapta iubirea altora dar nu se simt datori ei insisi cu iubire.
Cei mai multi dintre oameni au legaturi intre ei, legaturi oficiale, legaturi de familie, legaturi de rudenie - care nu implica totdeauna si iubirea. Iubirea este mai presus de toate acestea. Este si o iubire fireasca fara indoiala.. Iubirea care o au copii fata de parinti si parintii fata de copii. Este si o iubire impotriva firii, iubirea pe care o au cei patimasi fata de cei asemenea cu ei; iubirea care o au cei care isi implinesc patimele fata de cei care ii ajuta sa-si împlineasca patimile. Aceasta este o iubire impotriva firii.
Cand fericirea ta e orice altceva decat dragoste/iubire/sufletul pereche banii ti-o pot cumpara. totul e sa ai destui bani. daca fericirea ta se masoara in a avea masini tunate, atunci baga banu si ia-ti cate masini vrei si fa-le cum vrei. daca fericirea ta se masoara in a te plimba prin lume, baga banu si fa asta.
Dacă pentru tine, inseamna ca iti place mult acea persoana si ce iti ofera, nimic mai mult. Esti happy daca el/ea te saruta, te imbratiseaza, te alinta, te satisface sexual. daca stai cu acea persoana in acelasi apartament, inseamna ca iti convine ce face prin casa. Deci prin urmare dragostea, în viziunea ta, e de fapt un sentiment de egoism dus la extreme, banii pot cumpara fericirea, indiferent de ce este acea fericire... Dar …
Dar este si o iubire mai presus de fire: iubirea dupa porunca, iubirea pe care ne-o porunceste Dumnezeu si care ne aseamana cu Dumnezeu. Aceasta iubire nu mai tine seama de legaturile firesti sau de legaturile patimase cate pot fi intre oameni, ci este o iubire mai cuprinzatoare si-i cuprinde pe toti pentru ca asa vrea Dumnezeu. Daca avem o porunca a iubirii, avem si o datorie de a iubi.
De cele mai multe ori legaturile de iubire sunt legaturi spontane, legaturi care se intampla de la sine.
Iubirea este cuprinzatoare si este implinatoare. Implineste ceea ce lipseste persoanei iubite. Aceasta se intampla mai ales in prietenie, unde cel care iubeste ofera, nu asteapta sa primeasca. Si primeste, pentru ca prietenia este cu reciprocitate. Dar in prietenie nu se ofera ca sa primesti, ci se ofera ca sa te simti bine oferind. Asa trebuie sa fie si in viata de familie, fiecare sa caute fericirea celuilalt. Si aceasta se poate realiza in masura in care sufletul este plin de iubire.
Iubirea nu calculeaza cand da. Calculeaza cand primeste in sensul ca se simte si mai datoare cu iubire atunci cand primeste ceva.
Când o sămânţă nu este neglijată, aceasta va oferi un nectar dulce pentru noi şi pentru ceilalţi. Doar seminţele pe care le îngrijim produc fructe. Cheia către întregirea şi bucuria profundă, constă din a face din vieţile noastre o călătorie spirituală, o căutare interioară, o căutare a acelei iubiri care nu dispare şi nu se micşorează odată cu trecerea timpului, ci creşte şi ne susţine. „Suntem aici nu doar să creştem recolte, ci să creştem zei.”
Ceea ce pot spune acum este că...la ultima intalnire cu mine insemi … am lipsit.
ganduri de seara
Motto: Pentru mine viaţa este o mare aventură, a cunoaşterii, sau nu este nimic.
Noapte de vară cu lună şi cu amintiri. Lumânările ard liniştit şi misterios într-un colţ al camerei, iar eu citec pierdută în gânduri şi în amintiri. Uneori vin toate în jurul meu şi parcă mă copleşesc.
Privesc miracolul timpul şi mă raportez la cea mai miraculoasă componentă a timpului, eternitatea, verticalitatea, ce o poţi sesiza doar printr-o trăire plenară a momentului prezent. Acest timp, parcă a trecut prea repede în dimensiunea lui orizontală.
Pendulând mereu între cele 2 dimensiuni temporale, dar şi sufleteşti, viaţa se scurge pe nesimţite, iar timpul trece atât de repede încât parcă nu poate fi sesizat. Sunt momente privilegiate în care pătrund în acea dimensiune verticală a timpului în care totul capătă o coerenţă aparte şi pare că acea dimisiune este unica în care viaţa se scurge cu adevărat, restul par a fi clipe aşezate ca nişte tablouri dintr-o expoziţie.
Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt in varful pomului. Majoritatea barbatilor nu vor sa se intinda dupa cele bune fiindca se tem sa nu cada si sa se raneasca. Prefera, in schimb, merele cazute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar usor de luat. Merele din varful pomului se gandesc ca este ceva in neregula cu ele, cand, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai sa astepte sa apara barbatul potrivit, care sa fie suficient de curajos sa urce pana in varful pomului.
Acum barbatii...Barbatii sunt precum un vin bun. Incep prin a fi struguri si depinde de femei daca reusesc sa stoarca toata pleava din ei pana cand acestia sa se transforme in ceva acceptabil pentru cina.
Noapte de vară cu lună şi cu amintiri. Lumânările ard liniştit şi misterios într-un colţ al camerei, iar eu citec pierdută în gânduri şi în amintiri. Uneori vin toate în jurul meu şi parcă mă copleşesc.
Privesc miracolul timpul şi mă raportez la cea mai miraculoasă componentă a timpului, eternitatea, verticalitatea, ce o poţi sesiza doar printr-o trăire plenară a momentului prezent. Acest timp, parcă a trecut prea repede în dimensiunea lui orizontală.
Pendulând mereu între cele 2 dimensiuni temporale, dar şi sufleteşti, viaţa se scurge pe nesimţite, iar timpul trece atât de repede încât parcă nu poate fi sesizat. Sunt momente privilegiate în care pătrund în acea dimensiune verticală a timpului în care totul capătă o coerenţă aparte şi pare că acea dimisiune este unica în care viaţa se scurge cu adevărat, restul par a fi clipe aşezate ca nişte tablouri dintr-o expoziţie.
Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt in varful pomului. Majoritatea barbatilor nu vor sa se intinda dupa cele bune fiindca se tem sa nu cada si sa se raneasca. Prefera, in schimb, merele cazute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar usor de luat. Merele din varful pomului se gandesc ca este ceva in neregula cu ele, cand, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai sa astepte sa apara barbatul potrivit, care sa fie suficient de curajos sa urce pana in varful pomului.
Acum barbatii...Barbatii sunt precum un vin bun. Incep prin a fi struguri si depinde de femei daca reusesc sa stoarca toata pleava din ei pana cand acestia sa se transforme in ceva acceptabil pentru cina.
miercuri, 14 aprilie 2010
ganduri
Se zice ca la un om inzestrat , inteligenta se desavarseste prin experientele inimii ...Sa cred ca pana acum ai trait cu maxima intensitate dar ai avut de intampinat multe ...?
In ultimul timp, lumea e plina de minciuna si de ura , fiecare nu se iubeste decat pe sine, toate legaturile injghebate de o fericire trecatoare sunt nesigure. Ce a legat o toana, tot o toana dezleaga.
Rau este ca in zilele noastre relatiile dintre un barbat si o femeie se "construieste" pe sex si nu tine seama de sentimente , de iubire ....
Oamenii se lasa amagiti de o relatie fizica, care oricum se uzeaza repede...si in plus se lasa dirijati de propriile lor judecati bazate pe interes... cred ca toti avem o voce launtrica care sopteste si care ar trebui ascultata... de cele mai multe ori calcule meschine o estompeaza pina devine muta. Iubirea exista, dar de cele mai multe ori trecem pe linga ea sau nu avem rabdare sa o gasim si atunci... atunci de fapt suntem raniti de ceea ce-am crezut a fi iubire ...si mai apoi ca sa iubesti trebuie neaparat sa fii sentimental... altminteri... ratiunea nu iubeste, ea calculeaza, cauta avantaje, nu daruieste, ci dimpotriva, aduce in prim plan egoismul... ori iubirea e daruire, ... cine oare poate sa-si infringa in totalitate egoismul spre a se desavirsi in iubire? ...cine are rabdare sa se bucure de fericirea din ochii omului de alaturi? Fericirea este un lucru minunat; cu cât o urmaresti mai mult pentru celalalt, cu atât o ai mai mult pentru tine.
Unul bate în clapele pianului si face zgomot, altul le mângâie si face muzica. Nimanui nu i-ar trece prin cap sa spuna ca pianul este de vina. Cam la fel stau lucrurile si cu viata. Poti trai în haos sau în armonie.
Studiaza, ca sa stii sa cânti la pianul vietii si vei raspândi în jur melodii fermecatoare. Daca te vei multumi sa cânti fals, totul va fi urât în jur. Viata nu este nici ea de vina. Atitudinea noastra fata de lumea înconjuratoare depinde de ceea ce suntem noi însine. Un egoist va fi întotdeauna suspicios cu ceilalti. Un om generos va avea încredere în cei din jur. Daca suntem sinceri si cinstiti nu ne vom grabi sa-i banuim de necinste pe altii. Într-un anumit sens, când privim la cei din jur este ca si cum am privi într-o oglinda în care ne vedem propria reflexie sau mai bine spus, când ne dam parerea despre ceilalti îi vedem întotdeauna prin ochelarii propriei noastre personalitati.
Nu putem fi mai curati decât gândurile noastre, mai presus decât idealurile noastre si mai mari decât visurile noastre!
In ultimul timp, lumea e plina de minciuna si de ura , fiecare nu se iubeste decat pe sine, toate legaturile injghebate de o fericire trecatoare sunt nesigure. Ce a legat o toana, tot o toana dezleaga.
Rau este ca in zilele noastre relatiile dintre un barbat si o femeie se "construieste" pe sex si nu tine seama de sentimente , de iubire ....
Oamenii se lasa amagiti de o relatie fizica, care oricum se uzeaza repede...si in plus se lasa dirijati de propriile lor judecati bazate pe interes... cred ca toti avem o voce launtrica care sopteste si care ar trebui ascultata... de cele mai multe ori calcule meschine o estompeaza pina devine muta. Iubirea exista, dar de cele mai multe ori trecem pe linga ea sau nu avem rabdare sa o gasim si atunci... atunci de fapt suntem raniti de ceea ce-am crezut a fi iubire ...si mai apoi ca sa iubesti trebuie neaparat sa fii sentimental... altminteri... ratiunea nu iubeste, ea calculeaza, cauta avantaje, nu daruieste, ci dimpotriva, aduce in prim plan egoismul... ori iubirea e daruire, ... cine oare poate sa-si infringa in totalitate egoismul spre a se desavirsi in iubire? ...cine are rabdare sa se bucure de fericirea din ochii omului de alaturi? Fericirea este un lucru minunat; cu cât o urmaresti mai mult pentru celalalt, cu atât o ai mai mult pentru tine.
Unul bate în clapele pianului si face zgomot, altul le mângâie si face muzica. Nimanui nu i-ar trece prin cap sa spuna ca pianul este de vina. Cam la fel stau lucrurile si cu viata. Poti trai în haos sau în armonie.
Studiaza, ca sa stii sa cânti la pianul vietii si vei raspândi în jur melodii fermecatoare. Daca te vei multumi sa cânti fals, totul va fi urât în jur. Viata nu este nici ea de vina. Atitudinea noastra fata de lumea înconjuratoare depinde de ceea ce suntem noi însine. Un egoist va fi întotdeauna suspicios cu ceilalti. Un om generos va avea încredere în cei din jur. Daca suntem sinceri si cinstiti nu ne vom grabi sa-i banuim de necinste pe altii. Într-un anumit sens, când privim la cei din jur este ca si cum am privi într-o oglinda în care ne vedem propria reflexie sau mai bine spus, când ne dam parerea despre ceilalti îi vedem întotdeauna prin ochelarii propriei noastre personalitati.
Nu putem fi mai curati decât gândurile noastre, mai presus decât idealurile noastre si mai mari decât visurile noastre!
din trandafir
Poetul german REINER MARIA RILKE si-a petrecut cativa ani la PARIS in timpul studentiei.Pentru a ajunge la universitate strabatea zilnic o strada foarte aglomerata in compania unei prietene franceze. Intr-un colt al acestei strazi statea o cersetoare. Ea sedea mereu in acelasi loc, nemiscata ca o statuie, cu mana intinsa, cu ochii fixati in pamant. RILKE nu-i dadea niciodata nimic, însa prietena lui ii dadea ceva banuti. Intr-o zi ea l-a intrebat pe poet:
- De ce nu-i dai nimic acestei femei?"
- Trebuie sa-i dam ceva pentru inima, nu sa-i punem in maini! spuse el. A doua zi RILKE veni cu un trandafir abia inflorit.L-a pus in mana cersetoarei si a dat sa plece. Atunci s-a întamplat ceva neasteptat: cersetoarea si-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de la pamant, a luat mana poetului si a sarutat-o. Apoi a plecat strangand trandafirul la piept. O saptamana nu a vazut-o nimeni. Dupa 8 zile femeia era din nou asezata la coltul ei obisnuit, tacuta si nemiscata ca intotdeauna.
- Din ce o fi traind ea in toate aceste zile? a întrebat tanara pe RILKE.
- Din trandafir.... a raspuns poetul.
- De ce nu-i dai nimic acestei femei?"
- Trebuie sa-i dam ceva pentru inima, nu sa-i punem in maini! spuse el. A doua zi RILKE veni cu un trandafir abia inflorit.L-a pus in mana cersetoarei si a dat sa plece. Atunci s-a întamplat ceva neasteptat: cersetoarea si-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de la pamant, a luat mana poetului si a sarutat-o. Apoi a plecat strangand trandafirul la piept. O saptamana nu a vazut-o nimeni. Dupa 8 zile femeia era din nou asezata la coltul ei obisnuit, tacuta si nemiscata ca intotdeauna.
- Din ce o fi traind ea in toate aceste zile? a întrebat tanara pe RILKE.
- Din trandafir.... a raspuns poetul.
si totusi iubirea
Poate se intampla uneori sa te opresti in mijloc de strada sau oriunde in alta parte cu impresia ca ai revenit dintr-o amorteala ciudata si grea. Sa te simti ca un copil trezit din somn. Privesti inapoi, privesti inainte pentru ca nu vezi nimic, crezi ca nu mai stii nimic.
Cauti, ca orice om curios si trecator, raspunsuri la intrebari care te rascolesc fara noima, idei ce-ti fulgera prin cap despre viata, moarte, necunoscut si iubire, sensuri vagi pe care de-abia le prinzi din zbor, fara inceput si fara sfarsit, pentru ca ele fac parte din tine.
Te indragostesti intr-o zi si te schimbi.Treci cu usurinta de la o stare la alta, ai vrea sa plangi si sa razi in acelasi timp. Sa plangi pt ca ai devenit la fel ca ceilalti si sa razi pt ca stii ca totusi prin iubirea ta ai ramas unic si special. Te asurzeste tacerea si ai vrea sa strigi cat poti de tare ca iubesti, ai vrea sa zbori gandind ca totul este posibil, sa te inalti si sa cuprinzi in brate cerul, doar ca sa ai ceva in plus de daruit. Ai toata lumea in palma mainii tale. Esti fericit. Si doare. Te apasa pe piept o greutate imensa care parca te sufoca, ti se strecoara in suflet o teama cenusie, ti se face frig, te incolteste apoi o groaza si te macina cu o incetineala insuportabila. Ajungi sa te intrebi speriat cat timp a mai ramas pana ce vei fi din nou singur, pana ce te vei scufunda iarasi, pana ce vei uita ca ai fost fericit. Ti-e teama ca intr-o zi ochii pt care ai ajuns sa traiesti, sa respiri, sa crezi, nu vor mai fi deschisi pt tine. Ti-e teama ca te vei trezi singur intr-o lume pustie, seaca si fara sens, ca vei descoperi ca cel care te-a inrobit a plecat, ca ai pierdut o parte din tine, iar acum esti NIMIC. In clipa aceea, tacerea suna a clopot si nu stii daca bate pt tine sau pt altul. Apoi, din nou, in sufletul tau se face lumina. Dragostea ta e o raza de soare, e murmur de izvoare. Dragostea ta a semanat fragi dulci pe marginea drumului, dragostea ta a adunat in manunchi flori, licar de stele, soapte de vant si suflet de toamna, lacrimi si zambet si aerul si pamantul si focul si apa. Imi spun: \"biet muritor, ai viata efemera si iubesti ca sa poti sa pasesti singur si cu capul ridicat pe un drum necunoscut, nestiind ca este cineva alaturi de tine. Nu stii daca este adevarat ce se intampla sau daca se intampla, oare tu esti real? \"Sunt momente cand simti ca faci cat 2, ca esti tu cel nou atat de implinit, atat de perfect, alteori simti ca nu esti decat fum si ceata, ca te-ai evaporat in orice clipa. Si nu te doare gandul ca poti sa dispari, ci doar ca vei ramane singur si invechit. In minte, in inima, in ochi si in maini, in toata fiinta ta navalesc atat de multe sentimente si de ganduri, unele pe care nici nu poti sa le pastrezi pt ca fug prea repede. Sunt atat de diferite: comice, frumoase, ciudate, tacute, vesele, ireprosabile ca o ninsoare in care fiecare fulg e altfel, ca o ninsoare in care nu poti sa o pastrezi pt tine. Inima nu-ti da voie, cand stii ca cineva poate sa te asculte si sa te inteleaga. Iti deschizi sufletul cu usurinta si oferi ninsoarea ca un copil care, simtandu-se darnic, intinde inapoi bomboana primita cu un suras nevinovat si naiv. O dai cu toata credinta ta, ca sa ninga si asupra lui, doar ca sa nu te bucuri singur, caci ce-ar fi bucuria ta atunci? Parca vezi lumea cu alti ochi si nu ti se mai pare atat de intunecata, iar viata ta a capatat un sens. Esti calm si nimic nu te poate clinti din linistea ta aparenta. Te simti superior pt ca reusesti sa-ti ascunzi atat de bine zbuciumul sufletului care parca ia foc si te transforma in soare. Crezi ca toata fiinta ta e absoluta, crezi ca in orice si in oricine, nimic nu te mai poate atinge, ca tu esti cel nou, cel complet. Te-ai cautat atata timp si iata ca acum te-ai gasit in ochii care te privesc si stii ca locul tau e acolo unde trebuie. Iubesti si pt tine asta inseamna sa traiesti, sa razi, sa plangi, sa zbori, sa alergi, sa gandesti, sa respiri, sa te intorci sa fii copil, sa mergi inainte, sa fii un pic adult sau sa ramai in aceeasi clipa in care tii lumea cu tot cerul in podul palmei si le oferi zambind atat de fericit.Te simti puternic si ai curajul de a merge mai departe, pt ca nu mai esti incomplet si neajutorat. Esti TU: intreg si unic si perfect. Iubirea ta e un zbor frumos, usoara ca un fulg, delicata ca o floare, torentiala ca o furtuna, fierbinte ca soarele, luminoasa ca dimineata, pretutindeni ca un Dumnezeu si atunci stii ca ai descoperit esenta vietii....
Cauti, ca orice om curios si trecator, raspunsuri la intrebari care te rascolesc fara noima, idei ce-ti fulgera prin cap despre viata, moarte, necunoscut si iubire, sensuri vagi pe care de-abia le prinzi din zbor, fara inceput si fara sfarsit, pentru ca ele fac parte din tine.
Te indragostesti intr-o zi si te schimbi.Treci cu usurinta de la o stare la alta, ai vrea sa plangi si sa razi in acelasi timp. Sa plangi pt ca ai devenit la fel ca ceilalti si sa razi pt ca stii ca totusi prin iubirea ta ai ramas unic si special. Te asurzeste tacerea si ai vrea sa strigi cat poti de tare ca iubesti, ai vrea sa zbori gandind ca totul este posibil, sa te inalti si sa cuprinzi in brate cerul, doar ca sa ai ceva in plus de daruit. Ai toata lumea in palma mainii tale. Esti fericit. Si doare. Te apasa pe piept o greutate imensa care parca te sufoca, ti se strecoara in suflet o teama cenusie, ti se face frig, te incolteste apoi o groaza si te macina cu o incetineala insuportabila. Ajungi sa te intrebi speriat cat timp a mai ramas pana ce vei fi din nou singur, pana ce te vei scufunda iarasi, pana ce vei uita ca ai fost fericit. Ti-e teama ca intr-o zi ochii pt care ai ajuns sa traiesti, sa respiri, sa crezi, nu vor mai fi deschisi pt tine. Ti-e teama ca te vei trezi singur intr-o lume pustie, seaca si fara sens, ca vei descoperi ca cel care te-a inrobit a plecat, ca ai pierdut o parte din tine, iar acum esti NIMIC. In clipa aceea, tacerea suna a clopot si nu stii daca bate pt tine sau pt altul. Apoi, din nou, in sufletul tau se face lumina. Dragostea ta e o raza de soare, e murmur de izvoare. Dragostea ta a semanat fragi dulci pe marginea drumului, dragostea ta a adunat in manunchi flori, licar de stele, soapte de vant si suflet de toamna, lacrimi si zambet si aerul si pamantul si focul si apa. Imi spun: \"biet muritor, ai viata efemera si iubesti ca sa poti sa pasesti singur si cu capul ridicat pe un drum necunoscut, nestiind ca este cineva alaturi de tine. Nu stii daca este adevarat ce se intampla sau daca se intampla, oare tu esti real? \"Sunt momente cand simti ca faci cat 2, ca esti tu cel nou atat de implinit, atat de perfect, alteori simti ca nu esti decat fum si ceata, ca te-ai evaporat in orice clipa. Si nu te doare gandul ca poti sa dispari, ci doar ca vei ramane singur si invechit. In minte, in inima, in ochi si in maini, in toata fiinta ta navalesc atat de multe sentimente si de ganduri, unele pe care nici nu poti sa le pastrezi pt ca fug prea repede. Sunt atat de diferite: comice, frumoase, ciudate, tacute, vesele, ireprosabile ca o ninsoare in care fiecare fulg e altfel, ca o ninsoare in care nu poti sa o pastrezi pt tine. Inima nu-ti da voie, cand stii ca cineva poate sa te asculte si sa te inteleaga. Iti deschizi sufletul cu usurinta si oferi ninsoarea ca un copil care, simtandu-se darnic, intinde inapoi bomboana primita cu un suras nevinovat si naiv. O dai cu toata credinta ta, ca sa ninga si asupra lui, doar ca sa nu te bucuri singur, caci ce-ar fi bucuria ta atunci? Parca vezi lumea cu alti ochi si nu ti se mai pare atat de intunecata, iar viata ta a capatat un sens. Esti calm si nimic nu te poate clinti din linistea ta aparenta. Te simti superior pt ca reusesti sa-ti ascunzi atat de bine zbuciumul sufletului care parca ia foc si te transforma in soare. Crezi ca toata fiinta ta e absoluta, crezi ca in orice si in oricine, nimic nu te mai poate atinge, ca tu esti cel nou, cel complet. Te-ai cautat atata timp si iata ca acum te-ai gasit in ochii care te privesc si stii ca locul tau e acolo unde trebuie. Iubesti si pt tine asta inseamna sa traiesti, sa razi, sa plangi, sa zbori, sa alergi, sa gandesti, sa respiri, sa te intorci sa fii copil, sa mergi inainte, sa fii un pic adult sau sa ramai in aceeasi clipa in care tii lumea cu tot cerul in podul palmei si le oferi zambind atat de fericit.Te simti puternic si ai curajul de a merge mai departe, pt ca nu mai esti incomplet si neajutorat. Esti TU: intreg si unic si perfect. Iubirea ta e un zbor frumos, usoara ca un fulg, delicata ca o floare, torentiala ca o furtuna, fierbinte ca soarele, luminoasa ca dimineata, pretutindeni ca un Dumnezeu si atunci stii ca ai descoperit esenta vietii....
I-AM CERUT LUI DUMNEZEU
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi indeparteze obisnuinta.
Dumnezeu a spun NU .
Nu eu trebuie sa ti-o indepartez ci tu trebuie sa renunti la ea.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare.
Dumnezeu a spus NU
Rabdarea este un derivat al durerilor; ea nu se acorda, ea se invata.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea fericire.
Dumnezeu a spud NU.
Eu iti dau binecuvantare; fericirea este in tine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma scape de durere,
Dumnezeu a spus NU
Suferinta te face sa lasi la o parte grijile lumesti si te aduce aproape de mine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma ajute sa-i IUBESC pe altii, asa de mult cat ma iubeste El pe mine.
Dumnezeu a spus...Ahhhhh, in sfarsit ti-a venit ideea cea buna.
Aceasta zi este a ta NU O RISIPI
Fii Binecuvantat de Dumnezeu.
Dumnezeu a spun NU .
Nu eu trebuie sa ti-o indepartez ci tu trebuie sa renunti la ea.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare.
Dumnezeu a spus NU
Rabdarea este un derivat al durerilor; ea nu se acorda, ea se invata.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea fericire.
Dumnezeu a spud NU.
Eu iti dau binecuvantare; fericirea este in tine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma scape de durere,
Dumnezeu a spus NU
Suferinta te face sa lasi la o parte grijile lumesti si te aduce aproape de mine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma ajute sa-i IUBESC pe altii, asa de mult cat ma iubeste El pe mine.
Dumnezeu a spus...Ahhhhh, in sfarsit ti-a venit ideea cea buna.
Aceasta zi este a ta NU O RISIPI
Fii Binecuvantat de Dumnezeu.
vise
Dragul de El,
S-a trezit într-o zi şi a văzut în jurul său numai cioburi, care mai de care mai mărunte. Nedumerit s-a îndreptat către noptieră să-şi ia ochelarii cu ramă de baga, dar tocmai i-a surprins când aceştia erau într-un dialog aprins cu ceasul şi s-a hotărât să asculte.
- Ce-i cu acest dezastru? De unde provin cioburile astea?
- Păi, ştii castelele de cuvinte care erau pe aici? Cuvintele au devenit atât de fragile şi de lipsite de consistenţă că nu au mai putut susţine acele construcţii şi … iată prin urmare s-au dărâmat, iar cuvintele au devenit atât de firave încât s-au transformat în această mare de cioburi.
- Dar în castelele de cuvinte mai erau şi imagini?
- Imaginile au rămas ca nişte tablouri dintr-o poveste îndepărtată pe care deja s-au aşezat pânze de păianjen.
- Şi viaţa din ele? Pentru că erau nişte tablouri dintr-o poveste plină de viaţă?
- Odată ce cuvintele au devenit fragile şi n-au mai rezistat, fărâmându-se în mii de cioburi a dispărut şi însufleţirea din acele tablouri, ele devenind nişte poze vechi dintr-o expoziţie care nu a mai avut loc niciodată, pentru că doar cuvintele făceau să palpite viaţa în ele.
- Totuşi, erau atât de însufleţite. Şi crezi că vor rezista mult şi aceste tablouri care par atât de vechi dintr-o dată?
- Nu prea mult, se vor deteriora repede aşa cum s-au deteriorat şi cuvintele. Nu ştii cum este? Întâi pleacă cuvintele sau îşi pierd consistenţa, devin nişte simple cioburi, iar apoi dispare însufleţirea, tablourile din pânze colorate devin doar simple colaje în alb şi negru, simple jocuri de lumini şi umbre, apoi pânza de păianjen şi … apoi cariile care mănâncă încet, dar sigur din aceste imagini, file dintr-un album care şi-a pierdut de mult însufleţirea şi viaţa…
- Păi, nu demult aceste imagini erau pline de viaţă şi de cuvinte, adevărate castele prin care se plimba şi o prinţesă mică, care mai adăuga câte un ornament minunat în palatul prinţului?
- Prinţesa mică a fost necesar să fugă şi să se ascundă atunci când au început să se destrame cuvintele, iar palatele de cuvinte să se dărâme în jurul ei.
- Era puţin speriată, dar a fluturat din batistă şi a scos un scâncet mic … însă prinţul nu a auzit-o pentru că dormea, cu toate că se dărâmau castelele şi ea plângea încet, scâncind uşor. A fugit ca să nu rămână sub tot mormanul acesta de cioburi.
- Nu vezi că prinţul abia acum se pare că se trezeşte, dar sssssssssssttt să nu audă, mai bine să nu ştie ce s-a petrecut şi să doarmă liniştit în continuare, chiar dacă nu înţelege ce-i cu toate cioburile acestea. Poate într-o zi îşi va aduce vag aminte şi va duce dorul acelor momente…
- Lasă că-i va trece repede, voi avea eu grijă, spuseră ochelarii cu ramă de baga, îi voi aduce imagini noi, astfel încât să nu se plictisească.
- Bine, spuse ceasul, iar eu voi face astfel încât imaginile să se schimbe repede, mereu astfel încât să nu aibă timp să înţeleagă cauza, iar când va veni momentul voi face ca timpul să se oprească şi-i voi oferi acea cheie a înţelegerii pe care o caută demult, dar oricum … atunci va fi târziu pentru că prinţesele vor fi dispărut demult din lume.
Cu acestea dialogul lor încetă, iar El îşi luă încet ochelarii de pe noptieră, se uită la ceas şi începu să măture. Oare de unde or fi toate cioburile astea? Apoi începu o nouă zi.
S-a trezit într-o zi şi a văzut în jurul său numai cioburi, care mai de care mai mărunte. Nedumerit s-a îndreptat către noptieră să-şi ia ochelarii cu ramă de baga, dar tocmai i-a surprins când aceştia erau într-un dialog aprins cu ceasul şi s-a hotărât să asculte.
- Ce-i cu acest dezastru? De unde provin cioburile astea?
- Păi, ştii castelele de cuvinte care erau pe aici? Cuvintele au devenit atât de fragile şi de lipsite de consistenţă că nu au mai putut susţine acele construcţii şi … iată prin urmare s-au dărâmat, iar cuvintele au devenit atât de firave încât s-au transformat în această mare de cioburi.
- Dar în castelele de cuvinte mai erau şi imagini?
- Imaginile au rămas ca nişte tablouri dintr-o poveste îndepărtată pe care deja s-au aşezat pânze de păianjen.
- Şi viaţa din ele? Pentru că erau nişte tablouri dintr-o poveste plină de viaţă?
- Odată ce cuvintele au devenit fragile şi n-au mai rezistat, fărâmându-se în mii de cioburi a dispărut şi însufleţirea din acele tablouri, ele devenind nişte poze vechi dintr-o expoziţie care nu a mai avut loc niciodată, pentru că doar cuvintele făceau să palpite viaţa în ele.
- Totuşi, erau atât de însufleţite. Şi crezi că vor rezista mult şi aceste tablouri care par atât de vechi dintr-o dată?
- Nu prea mult, se vor deteriora repede aşa cum s-au deteriorat şi cuvintele. Nu ştii cum este? Întâi pleacă cuvintele sau îşi pierd consistenţa, devin nişte simple cioburi, iar apoi dispare însufleţirea, tablourile din pânze colorate devin doar simple colaje în alb şi negru, simple jocuri de lumini şi umbre, apoi pânza de păianjen şi … apoi cariile care mănâncă încet, dar sigur din aceste imagini, file dintr-un album care şi-a pierdut de mult însufleţirea şi viaţa…
- Păi, nu demult aceste imagini erau pline de viaţă şi de cuvinte, adevărate castele prin care se plimba şi o prinţesă mică, care mai adăuga câte un ornament minunat în palatul prinţului?
- Prinţesa mică a fost necesar să fugă şi să se ascundă atunci când au început să se destrame cuvintele, iar palatele de cuvinte să se dărâme în jurul ei.
- Era puţin speriată, dar a fluturat din batistă şi a scos un scâncet mic … însă prinţul nu a auzit-o pentru că dormea, cu toate că se dărâmau castelele şi ea plângea încet, scâncind uşor. A fugit ca să nu rămână sub tot mormanul acesta de cioburi.
- Nu vezi că prinţul abia acum se pare că se trezeşte, dar sssssssssssttt să nu audă, mai bine să nu ştie ce s-a petrecut şi să doarmă liniştit în continuare, chiar dacă nu înţelege ce-i cu toate cioburile acestea. Poate într-o zi îşi va aduce vag aminte şi va duce dorul acelor momente…
- Lasă că-i va trece repede, voi avea eu grijă, spuseră ochelarii cu ramă de baga, îi voi aduce imagini noi, astfel încât să nu se plictisească.
- Bine, spuse ceasul, iar eu voi face astfel încât imaginile să se schimbe repede, mereu astfel încât să nu aibă timp să înţeleagă cauza, iar când va veni momentul voi face ca timpul să se oprească şi-i voi oferi acea cheie a înţelegerii pe care o caută demult, dar oricum … atunci va fi târziu pentru că prinţesele vor fi dispărut demult din lume.
Cu acestea dialogul lor încetă, iar El îşi luă încet ochelarii de pe noptieră, se uită la ceas şi începu să măture. Oare de unde or fi toate cioburile astea? Apoi începu o nouă zi.
destainuire
Vezi, in viata asta nu m-am gandit ca pot juca atâtea roluri, dar la fel ca si Ea mă descopăr sub numeroase aspecte. Eu nu te-am îndemnat să mă visezi eu numai ţi-am amintit de lumea fantasta a viselor, sau am găsit şi eu perechea de ochelari cu ramă de baga. Astazi am vrut sa fiu cu El şi cu cuvintele mele. Ceea ce ştiu este ca pot părea oarecum ciudată, dar cei care visează sunt la fel cu natura viselor, spontani si imprevizibili. E cumva ciudat ca te fac partas la gandurile mele, ca un joc, o taina, uneori ca si cum mi-as vorbi in soapta mie. Mă intorc la realitatea cuvintelor care îmi spun ca fiecare persoana, toate evenimentele vietii noastre sunt acolo pentru ca noi le-am atras acolo, dar ceea ce alegem sa facem cu ele depinde de fiecare dintre noi. Lumea este ca un caiet de exercitii, in paginile caruia ne facem temele, ea nu este reala desi putem sa ne exprimam realitatea acolo, dar suntem pe deplin liberi sa scriem nonsensuri, sa ne contrazicem, sa gresim, sa o luam de la capat, sa rupem pagini. Poate ca un nor nu stie de ce se deplaseaza spre un anumit loc cu o anumita viteza, pentru ca el simte doar impulsul primar care-i spune ... acesta este locul catre care este necesar sa ma indrept acum. Dar cerul stie si a stiut intotdeauna de ce, pentru ca el a creat motivul si modelul, din spatele fiecarui nor, la fel si noi cand ne vom ridica suficient de sus inima si spiritul pentru a vedea mirajul de dincolo de toate orizonturile vom sti si vom descifra originea gandurilor si actiunilor noastre. A invata inseamna a-ti aduce aminte, a afla ceea ce deja stii, ceea ce sufletul tau cunoaste, dar mai mult decat toate inseamna a invata sa-ti asculti inima. si apoi povestea continua ... a fost candva o printesa mica care a inceput sa invete sa nu intorca spatele oricarui viitor posibil inainte de a fi sigura ca nu are nici o lectie de invatat de acolo. apoi printesa mica a mai crescut un pic si a inceput sa inteleaga mai bine ca intotdeauna sa se joace si sa aleaga un viitor diferit sau un trecut diferit, asa cum fac papusarii in teatrul de papusi...dar singura sa obligatie era sa-si fie credincioasa siesi...deoarece a fi credincioasa altcuiva sau oricarui lucru este imposibil si este semnul unei false cunoasteri... sa vedem ce va mai invata cand va mai creste putin. un gand in noapte printre cuvinte si vise, pt ca a venit la mine Inspiratia
Dacă pentru o clipă am realiza minunea şi miracolul faptului că suntem fiinţe umane şi că suntem libere, atunci poate am fi cu mult mai aproape de fericire.
Dacă pentru o clipă am realiza minunea şi miracolul faptului că suntem fiinţe umane şi că suntem libere, atunci poate am fi cu mult mai aproape de fericire.
sperante
dragul de El,
s-a suparat intr-o zi pe linistea si calmul
care zaceau pe jos in jurul lui.
Pe toate lucrurile care ii umpleau viata
si pe care deja le stia pe de rost
sooo boooring
incat nici macar gandul la o virtuala printesa nu a reusit sa o alunge.
decat poate pentru prea putin timp.
si iarasi intors in birou, in fata calculatorului sau,
iarasi in rutina zilnica
totul ca la carte insa....
carte cenzurata.
Dar hai sa dau la o parte cenzura!
Ce! Eu nu pot sa-mi manifest dorinta de culoare si de AROME in viata
asta!!!???
Clar ca si eu am dreptul,
Imi permit....
Dar ce sa fac?Unde sa caut ascunsul?Freamatul?Nerusinatul?Informalul? Ceea
ce nu se face??!!!Ceea ce imi doresc dar nu indraznesc!!
Evenimente? NU! prea plictisitoare.
Cu baietii!? Mda, poate...
Fete? FETE!
Ahh!! Carnatie, saliva, ochi infometati, maini tremuratoare, gemete, suspine
care trebuie sa prinda, sa simta, sa guste, sa bea, sa se inece (de ce nu?) in acea creatura
Care stie sa trezeasca in el atatea lucruri
Care nu ar trebui trezite ci tinute...in frau..
Destul cu fraul!
Sunt om mare!
Si inteleg iubirea.
Iar voi femeilor din jur fiti provocatoare!!!
Ah! cat imi place ca pot indrazni
IN SFARSIT.
Dar nu totusi Nu, nu inca
pentru ca nu am suficient curaj si suficienta incredere.
Si atunci mai bine rutina, obisnuitul, banalul, doar în vis lucruri măreţe.
deocamdata atât!!!
s-a suparat intr-o zi pe linistea si calmul
care zaceau pe jos in jurul lui.
Pe toate lucrurile care ii umpleau viata
si pe care deja le stia pe de rost
sooo boooring
incat nici macar gandul la o virtuala printesa nu a reusit sa o alunge.
decat poate pentru prea putin timp.
si iarasi intors in birou, in fata calculatorului sau,
iarasi in rutina zilnica
totul ca la carte insa....
carte cenzurata.
Dar hai sa dau la o parte cenzura!
Ce! Eu nu pot sa-mi manifest dorinta de culoare si de AROME in viata
asta!!!???
Clar ca si eu am dreptul,
Imi permit....
Dar ce sa fac?Unde sa caut ascunsul?Freamatul?Nerusinatul?Informalul? Ceea
ce nu se face??!!!Ceea ce imi doresc dar nu indraznesc!!
Evenimente? NU! prea plictisitoare.
Cu baietii!? Mda, poate...
Fete? FETE!
Ahh!! Carnatie, saliva, ochi infometati, maini tremuratoare, gemete, suspine
care trebuie sa prinda, sa simta, sa guste, sa bea, sa se inece (de ce nu?) in acea creatura
Care stie sa trezeasca in el atatea lucruri
Care nu ar trebui trezite ci tinute...in frau..
Destul cu fraul!
Sunt om mare!
Si inteleg iubirea.
Iar voi femeilor din jur fiti provocatoare!!!
Ah! cat imi place ca pot indrazni
IN SFARSIT.
Dar nu totusi Nu, nu inca
pentru ca nu am suficient curaj si suficienta incredere.
Si atunci mai bine rutina, obisnuitul, banalul, doar în vis lucruri măreţe.
deocamdata atât!!!
vise
Visez mâinile tale pe pielea mea, mângâindu-mă tandru şi afectuos, la fel cum vântul mângâie marea. Să fie ca şi cum ele ar da viaţă, ar readuce la viaţă natura după o lungă iarnă. Ca şi cum se trezeşte natura adormită primăvara, iar toate energiile se trezesc şi prin viaţă. Ca şi cum un sculptor ar mângâia o statuie care ar prinde viaţă atunci sub căldura acelor mâini.
Simt cum întreaga mea fiinţă se trezeşte în braţele tale ca într-o aducere aminte de demult, ca şi cum s-ar întoarce acasă pe un tărâm binecunoscut, dar uitat. Doar această atingere a mâinilor, a trupurilor şi trezeşte în fiinţa mea fiori bine ascunşi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei taine care începe să se dezlege, a unui mister care începe să-şi descopere vălul. Pielea care se înfioară, într-o aducere aminte a unor mângâieri de undeva din timp.
Simt cum întreaga mea fiinţă se trezeşte în braţele tale ca într-o aducere aminte de demult, ca şi cum s-ar întoarce acasă pe un tărâm binecunoscut, dar uitat. Doar această atingere a mâinilor, a trupurilor şi trezeşte în fiinţa mea fiori bine ascunşi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei taine care începe să se dezlege, a unui mister care începe să-şi descopere vălul. Pielea care se înfioară, într-o aducere aminte a unor mângâieri de undeva din timp.
DESPRE TRAGEDIILE VIEŢII
Aproape întotdeauna e greu să accepţi singurătatea sau faptul că dezamăgirile şi tragediile interioare pot avea şi aspecte pozitive care să ne ajute să ne transformăm viaţa şi să ne motiveze pentru a ieşi din mediocritate şi din monotonia cotidiană.
Privind în urmă la dezastrul unei relaţii sau ceea ce a lăsat în urma ei o fiinţă pe care am iubit-o şi care nu ne-a iubit, sau care nu ne mai iubeşte reacţia noastră poate fi dublă, mai întâi de teroare şi frică şi apoi starea că lumea noastră nu va mai fi niciodată ca înainte, că tot ceea ce vedem acum sunt nişte ruine pe care călcăm, dar care vor trebui îndepărtate pentru ca acolo să reclădim, să refacem acea clădire, acea lume interioară care ne conferea siguranţă, lumea care s-a prăbuşit producându-ne o stare de gol lăuntric şi de disperare profundă.
Apoi constatăm că este o realitate, pe care trebuie să o acceptăm la modul activ, şi nu doar un vis urât din care de abia ne-am trezit, iar această realitate trebuie să ne ajute să mergem mai departe. Pentru a merge mai departe este necesar să acceptăm că viaţa noastră se află sub semnul unei anumite necesităţi şi că acea necesitate a făcut ca toate acele aspecte să se producă. Viaţa noastră este un risc, este o mare aventură, care ne incită şi ne provoacă mereu, care ne încearcă şi ne supune la probe şi la teste neaşteptate, dar care ne pun adesea faţă în faţă cu propriile slăbiciuni şi cu propria ignoranţă. Important este ca noi să vedem acest aspecte. Cea mai mare probă de curaj pe care o poate da o fiinţă umană este aceea de a-şi accepta şi a-şi trăi viaţa plenar, de a-şi conştientiza propria imperfecţiune, de a se pune faţă în faţă cu ea însăşi, în pofida tragediilor interioare sau exterioare care apar în anumite momente ale vieţii noastre.
Momentele dificile din viaţa noastră parcă ne întreabă – Ai curajul să trăieşti? Ai curajul să fii fericit? Ai curajul de a accepta provocarea vieţii? De fiecare dată când ne aflăm în asemenea momente suntem siliţi să devenim conştienţi, să căutăm sensul profund a ceea ce ni se petrece, a tragediei căreia trebuie să-i facem faţă, a transformărilor ce survin după fiecare eveniment de acest tip. Oricât de buni am fi, oricât de impecabili am fi, tragediile se petrec tocmai pentru a ne verifica această impecabilitate, această bunătate sufletească. Rămânem la fel de buni şi în momentele de criză interioară? Suntem la fel de impecabili în mijlocul unei tragedii? Ne păstrăm starea de calm interior în mijlocul furtunii declanşate de evenimentele exterioare?
Reacţiile noastre pot fi cele ale unei fiinţe cu o anumită verticalitate interioară sau putem da vina pe alţii, putem găsi o justificare, sau mai multe, sau ne putem închipui cum ar fi fost viaţa noastră DACĂ nu s-ar fi petrecut acea tragedie, acel eveniment cutremurător pentru noi, dar ... acestea sunt justificări care nu contează, ceea ce contează este că tragedia, evenimentul cutremurător din viaţa noastră, s-a petrecut şi va fi necesar să avem curajul de a privi în faţă această situaţie şi de a reacţiona în mod constructiv.
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să ne privim din nou viaţa, să ne reconsiderăm întreaga imagine a vieţii noastre, întreaga noastră imagine, să avem curajul de a ne depăşi teama şi să începem procesul de reconstrucţie, de restabilire a propriei valori şi a celor exterioare. Acum se pune din nou întrebarea – Ai curajul să trăieşti? Cum vei trăi? Ai curajul să fii fericit, în pofida acestor provocări exterioare?
Cum reacţionăm în astfel de situaţii? În primul rând este necesar să acceptăm situaţia în fapt cu toate traumele, nesiguranţa şi suferinţa care le resimţim în propria fiinţă. Apoi nu trebuie să uităm că am existat şi că vom exista dincolo de această tragedie pe care o resimţim plenar, dar nu putem fi dincolo de aceasta pentru că nu putem să ne privim trăirile şi emoţiile noastre negative ca fiind aspecte cu care noi nu avem nici o legătură. Însă, cel mai important este ca să nu transformăm aceste trăiri negative într-o pedeapsă care să ne producă un etern sentiment de culpabilitate, care să ne satisfacă acea latură masochistă a naturii umane. Să învăţăm că unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii este a ne ierta pe noi, chiar înainte de a-i ierta pe ceilalţi, acceptând că două fiinţe umane care se uită în aceeaşi direcţie pot vedea lucruri diferite, dar pot avea şi o viziune diferită asupra întregii panorame exterioare.
Ajunge să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru şi să observăm că oricât de dificilă şi de rea ne-ar apărea propria viaţă, ea este de cele mai multe ori mai bună decât a multor oameni, a multora dintre semenii noştri. Oricât de dificilă pare înţelegerea evenimentelor, a ceea ce s-a petrecut este foarte important să înţelegem şi să conştientizăm că aceste clipe sunt adevărate prilejuri, oportunităţi de a ne transforma comportamentul, de a deveni fiinţe mai conştiente şi de a produce în fiinţă noastră o transformare radicală şi ireversibilă, în sensul creşterii şi maturizării noastre umane şi spirituale. Uneori, tragediile ni se dăruie pentru ca micile probleme cotidiene să fie depăşite şi să nu ne mai afecteze, pentru a ne putea face să ne reamintim de fericirea clipei prezente, de faptul că fiecare moment trebuie trăit plenar şi asta însemnând că fericirea e aproape de noi, dar trebuie să deschidem mai mult ochii pentru a o vedea.
În momentul, momentele, în care am suferit o mare pierdere materială, spirituală, relaţională nu are rost să încercăm să recuperăm ceea ce s-a pierdut, să ne întoarcem mereu acolo. Din anumite perspective în viaţa noastră s-a deschis un spaţiu mai larg, un spaţiu vast care se află în faţa privirii noastre, un spaţiu virgin care aşteaptă să i se dea o întrebuinţare, să se construiască pe el ceva sau să cultivăm ceva pe el. Este acolo şi doar aşteaptă să-i găsim o întrebuinţare adecvată care să ne facă fericiţi, chiar dacă modalitatea cea mai imediată ar fi să umplem acel spaţiu cu durerea şi amărăciunea pierderii suferite.
Poate părea paradoxal, dar fiecare pierdere, fiecare suferinţă ne face să dobândim o libertate interioară mai mare, o forţă interioară mai mare, chiar dacă în primele momente suferinţa şi amărăciunea nu ne lasă să simţim acest lucru. Cum să devenim conştienţi de libertatea interioară, şi chiar exterioară, pe care am dobândit-o printr-o anumită pierdere?
Revenind la spiritualitate şi la înţelepciune, devenind conştienţi că este necesară o mare răbdare pentru o perioadă de timp ca acea înţelegere să se producă, deoarece în această lume eternă este doar schimbarea. Modificându-ne perspectiva vom putea să revedem sistemul nostru de valori cu alţi ochi, cei ai înţelepciunii – această lume nu este un loc al unei siguranţe interioare şi exterioare, şi nu va fi curând astfel, dar ca fiinţe inteligente putem folosi orice schimbare bruscă din viaţa noastră în avantajul nostru, petrecându-ne timpul aşa cum ne-am dorit întotdeauna să o facem, dar nu am avut curajul necesar, deoarece trebuia să ascultăm de rutina zilnică care ne conferea falsa siguranţă că totul este sub controlul nostru, realizând ceea ce ne-am dorit întotdeauna să realizăm pentru că o altă fiinţă nu avea suficientă încredere în noi, în potenţialităţile noastre. Se pune acum întrebarea - ai curajul să trăieşti acum aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna să o faci? Ai curajul de a fi cu adevărat liber?
Oare de câte ori nu facem lucruri multe împotriva voinţei noastre, doar pentru că ne asigură o falsă siguranţă exterioară? De câte ori practicăm meserii sau acceptăm slujbe plictisitoare, relaţii banale doar pentru că ne conferă o anumită siguranţă interioară? Câte din visele noastre nu le îngropăm în rutina şi monotonia cotidianului? Câte din aspiraţiile noastre nu mor din cauza lipsei noastre de curaj de a le urma până la capăt? Câte din relaţiile noastre devin banale pentru că nu avem curajul să fim liberi, să ne arătăm aşa cum suntem celuilalt, fiinţei iubite, având curajul de a înfrunta consecinţele şi de a merge mai departe? Câte din aspiraţiile noastre nu se distrug în relaţiile banale, dar sigure, făcând din noi simple fiinţe docile care ar face orice numai să nu piardă siguranţa comodităţii din acea relaţie?
Fiecare catastrofă interioară sau exterioară este, sau devine, un prilej pentru a ne reconstrui propria fiinţă, pentru a ne reconstrui şi regândi sistemul de valori interioare şi exterioare. Ceea ce contează cel mai mult este faptul că regândirea propriului sistem de valori ne va conferi curajul necesar pentru a ne clădi destinul pe care ni l-am dorit întotdeauna, dar nu l-am împlinit pentru că ne-a lipsit tocmai acest curaj, această îndrăzneală, această libertate de acţiune.
Lumile interioare se prăbuşesc şi odată cu ele vise, speranţe, doruri, dar această prăbuşire deschide noi orizonturi şi ne oferă posibilitatea de a reflecta asupra vieţii noastre, asupra sensului vieţii noastre. Aceste momente de mari zguduiri interioare sunt momente în care putem începe să ne reconstruim propria concepţie despre viaţă, propria viaţă şi tot ceea ce suntem noi înşine aici şi acum, deoarece avem oportunitatea de a realiza că aspectul cel mai important este atitudinea cu care reacţionăm în faţa obstacolelor şi tragediilor vieţii şi atitudinea pe care o avem faţă de viitor, faţă de tot ceea ce ne aşteaptă.
În fiecare zi lumea renaşte sub ochii noştri, iar fiecare dintre noi va trebui să se dovedească a fi capabil să reclădească şi să ridice de sub dărâmăturile propriilor trăiri, a propriilor nefericiri, a propriilor noastre vise, acea statuie a propriei libertăţi interioare la care fiecare a visat dintotdeauna, dar pe care nu a îndrăznit încă să o înalţe.
„Pleoapa închisă sau deschisă, o lume dispare, alta apare apoi ... doar este.“
Privind în urmă la dezastrul unei relaţii sau ceea ce a lăsat în urma ei o fiinţă pe care am iubit-o şi care nu ne-a iubit, sau care nu ne mai iubeşte reacţia noastră poate fi dublă, mai întâi de teroare şi frică şi apoi starea că lumea noastră nu va mai fi niciodată ca înainte, că tot ceea ce vedem acum sunt nişte ruine pe care călcăm, dar care vor trebui îndepărtate pentru ca acolo să reclădim, să refacem acea clădire, acea lume interioară care ne conferea siguranţă, lumea care s-a prăbuşit producându-ne o stare de gol lăuntric şi de disperare profundă.
Apoi constatăm că este o realitate, pe care trebuie să o acceptăm la modul activ, şi nu doar un vis urât din care de abia ne-am trezit, iar această realitate trebuie să ne ajute să mergem mai departe. Pentru a merge mai departe este necesar să acceptăm că viaţa noastră se află sub semnul unei anumite necesităţi şi că acea necesitate a făcut ca toate acele aspecte să se producă. Viaţa noastră este un risc, este o mare aventură, care ne incită şi ne provoacă mereu, care ne încearcă şi ne supune la probe şi la teste neaşteptate, dar care ne pun adesea faţă în faţă cu propriile slăbiciuni şi cu propria ignoranţă. Important este ca noi să vedem acest aspecte. Cea mai mare probă de curaj pe care o poate da o fiinţă umană este aceea de a-şi accepta şi a-şi trăi viaţa plenar, de a-şi conştientiza propria imperfecţiune, de a se pune faţă în faţă cu ea însăşi, în pofida tragediilor interioare sau exterioare care apar în anumite momente ale vieţii noastre.
Momentele dificile din viaţa noastră parcă ne întreabă – Ai curajul să trăieşti? Ai curajul să fii fericit? Ai curajul de a accepta provocarea vieţii? De fiecare dată când ne aflăm în asemenea momente suntem siliţi să devenim conştienţi, să căutăm sensul profund a ceea ce ni se petrece, a tragediei căreia trebuie să-i facem faţă, a transformărilor ce survin după fiecare eveniment de acest tip. Oricât de buni am fi, oricât de impecabili am fi, tragediile se petrec tocmai pentru a ne verifica această impecabilitate, această bunătate sufletească. Rămânem la fel de buni şi în momentele de criză interioară? Suntem la fel de impecabili în mijlocul unei tragedii? Ne păstrăm starea de calm interior în mijlocul furtunii declanşate de evenimentele exterioare?
Reacţiile noastre pot fi cele ale unei fiinţe cu o anumită verticalitate interioară sau putem da vina pe alţii, putem găsi o justificare, sau mai multe, sau ne putem închipui cum ar fi fost viaţa noastră DACĂ nu s-ar fi petrecut acea tragedie, acel eveniment cutremurător pentru noi, dar ... acestea sunt justificări care nu contează, ceea ce contează este că tragedia, evenimentul cutremurător din viaţa noastră, s-a petrecut şi va fi necesar să avem curajul de a privi în faţă această situaţie şi de a reacţiona în mod constructiv.
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să ne privim din nou viaţa, să ne reconsiderăm întreaga imagine a vieţii noastre, întreaga noastră imagine, să avem curajul de a ne depăşi teama şi să începem procesul de reconstrucţie, de restabilire a propriei valori şi a celor exterioare. Acum se pune din nou întrebarea – Ai curajul să trăieşti? Cum vei trăi? Ai curajul să fii fericit, în pofida acestor provocări exterioare?
Cum reacţionăm în astfel de situaţii? În primul rând este necesar să acceptăm situaţia în fapt cu toate traumele, nesiguranţa şi suferinţa care le resimţim în propria fiinţă. Apoi nu trebuie să uităm că am existat şi că vom exista dincolo de această tragedie pe care o resimţim plenar, dar nu putem fi dincolo de aceasta pentru că nu putem să ne privim trăirile şi emoţiile noastre negative ca fiind aspecte cu care noi nu avem nici o legătură. Însă, cel mai important este ca să nu transformăm aceste trăiri negative într-o pedeapsă care să ne producă un etern sentiment de culpabilitate, care să ne satisfacă acea latură masochistă a naturii umane. Să învăţăm că unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii este a ne ierta pe noi, chiar înainte de a-i ierta pe ceilalţi, acceptând că două fiinţe umane care se uită în aceeaşi direcţie pot vedea lucruri diferite, dar pot avea şi o viziune diferită asupra întregii panorame exterioare.
Ajunge să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru şi să observăm că oricât de dificilă şi de rea ne-ar apărea propria viaţă, ea este de cele mai multe ori mai bună decât a multor oameni, a multora dintre semenii noştri. Oricât de dificilă pare înţelegerea evenimentelor, a ceea ce s-a petrecut este foarte important să înţelegem şi să conştientizăm că aceste clipe sunt adevărate prilejuri, oportunităţi de a ne transforma comportamentul, de a deveni fiinţe mai conştiente şi de a produce în fiinţă noastră o transformare radicală şi ireversibilă, în sensul creşterii şi maturizării noastre umane şi spirituale. Uneori, tragediile ni se dăruie pentru ca micile probleme cotidiene să fie depăşite şi să nu ne mai afecteze, pentru a ne putea face să ne reamintim de fericirea clipei prezente, de faptul că fiecare moment trebuie trăit plenar şi asta însemnând că fericirea e aproape de noi, dar trebuie să deschidem mai mult ochii pentru a o vedea.
În momentul, momentele, în care am suferit o mare pierdere materială, spirituală, relaţională nu are rost să încercăm să recuperăm ceea ce s-a pierdut, să ne întoarcem mereu acolo. Din anumite perspective în viaţa noastră s-a deschis un spaţiu mai larg, un spaţiu vast care se află în faţa privirii noastre, un spaţiu virgin care aşteaptă să i se dea o întrebuinţare, să se construiască pe el ceva sau să cultivăm ceva pe el. Este acolo şi doar aşteaptă să-i găsim o întrebuinţare adecvată care să ne facă fericiţi, chiar dacă modalitatea cea mai imediată ar fi să umplem acel spaţiu cu durerea şi amărăciunea pierderii suferite.
Poate părea paradoxal, dar fiecare pierdere, fiecare suferinţă ne face să dobândim o libertate interioară mai mare, o forţă interioară mai mare, chiar dacă în primele momente suferinţa şi amărăciunea nu ne lasă să simţim acest lucru. Cum să devenim conştienţi de libertatea interioară, şi chiar exterioară, pe care am dobândit-o printr-o anumită pierdere?
Revenind la spiritualitate şi la înţelepciune, devenind conştienţi că este necesară o mare răbdare pentru o perioadă de timp ca acea înţelegere să se producă, deoarece în această lume eternă este doar schimbarea. Modificându-ne perspectiva vom putea să revedem sistemul nostru de valori cu alţi ochi, cei ai înţelepciunii – această lume nu este un loc al unei siguranţe interioare şi exterioare, şi nu va fi curând astfel, dar ca fiinţe inteligente putem folosi orice schimbare bruscă din viaţa noastră în avantajul nostru, petrecându-ne timpul aşa cum ne-am dorit întotdeauna să o facem, dar nu am avut curajul necesar, deoarece trebuia să ascultăm de rutina zilnică care ne conferea falsa siguranţă că totul este sub controlul nostru, realizând ceea ce ne-am dorit întotdeauna să realizăm pentru că o altă fiinţă nu avea suficientă încredere în noi, în potenţialităţile noastre. Se pune acum întrebarea - ai curajul să trăieşti acum aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna să o faci? Ai curajul de a fi cu adevărat liber?
Oare de câte ori nu facem lucruri multe împotriva voinţei noastre, doar pentru că ne asigură o falsă siguranţă exterioară? De câte ori practicăm meserii sau acceptăm slujbe plictisitoare, relaţii banale doar pentru că ne conferă o anumită siguranţă interioară? Câte din visele noastre nu le îngropăm în rutina şi monotonia cotidianului? Câte din aspiraţiile noastre nu mor din cauza lipsei noastre de curaj de a le urma până la capăt? Câte din relaţiile noastre devin banale pentru că nu avem curajul să fim liberi, să ne arătăm aşa cum suntem celuilalt, fiinţei iubite, având curajul de a înfrunta consecinţele şi de a merge mai departe? Câte din aspiraţiile noastre nu se distrug în relaţiile banale, dar sigure, făcând din noi simple fiinţe docile care ar face orice numai să nu piardă siguranţa comodităţii din acea relaţie?
Fiecare catastrofă interioară sau exterioară este, sau devine, un prilej pentru a ne reconstrui propria fiinţă, pentru a ne reconstrui şi regândi sistemul de valori interioare şi exterioare. Ceea ce contează cel mai mult este faptul că regândirea propriului sistem de valori ne va conferi curajul necesar pentru a ne clădi destinul pe care ni l-am dorit întotdeauna, dar nu l-am împlinit pentru că ne-a lipsit tocmai acest curaj, această îndrăzneală, această libertate de acţiune.
Lumile interioare se prăbuşesc şi odată cu ele vise, speranţe, doruri, dar această prăbuşire deschide noi orizonturi şi ne oferă posibilitatea de a reflecta asupra vieţii noastre, asupra sensului vieţii noastre. Aceste momente de mari zguduiri interioare sunt momente în care putem începe să ne reconstruim propria concepţie despre viaţă, propria viaţă şi tot ceea ce suntem noi înşine aici şi acum, deoarece avem oportunitatea de a realiza că aspectul cel mai important este atitudinea cu care reacţionăm în faţa obstacolelor şi tragediilor vieţii şi atitudinea pe care o avem faţă de viitor, faţă de tot ceea ce ne aşteaptă.
În fiecare zi lumea renaşte sub ochii noştri, iar fiecare dintre noi va trebui să se dovedească a fi capabil să reclădească şi să ridice de sub dărâmăturile propriilor trăiri, a propriilor nefericiri, a propriilor noastre vise, acea statuie a propriei libertăţi interioare la care fiecare a visat dintotdeauna, dar pe care nu a îndrăznit încă să o înalţe.
„Pleoapa închisă sau deschisă, o lume dispare, alta apare apoi ... doar este.“
FRUMUSEŢEA
Aici unde pământul se uneşte cu cerul într-o frumuseţe indescriptibilă zeii le vorbesc tainic oamenilor.
Aici unde marea şi cerul se unesc în zare, frumuseţea este cea care cucereşte inimile.
Aici unde albastrul şi albul se îmbină atât de armonios, îngerii vin aproape şi şoptesc duios.
Ce orbi putem fi câteodată, cu toate că suntem atât de inteligenţi!
Frumuseţea este o stare dincolo de a fi, iar cuvintele sunt deseori prea mici neputând exprima acele lucruri, acele atribute care ne copleşesc inima.
Sufletul meu se umple de această frumuseţe şi expansionează la infinit.
Norii desenează pe cer forme dintr-un peisaj paradisiac, iar paradisul pare a fi coborât aici şi acum pe pământ.
E atâta linişte aici şi ca şi cum aş fi adunat toată această frumuseţe, toată această graţie a cerului şi a pământului în sufletul meu, în toată fiinţa mea.
Soarele apune într-o mare de albastru cu irizări violete, iar luna răsare de după nori. Infinitul regăsit aici şi acum în această imensă şi nesfârşită frumuseţe. Paradisul pierdut, dar regăsit în aceste momente de o frumuseţe unică.
Am să strâng toată această graţie a frumuseţii în inima mea ca într-un loc sacru, în care îmi voi găsi liniştea şi forţa pentru a mă reculege şi a merge mai departe, în pofida tuturor dificultăţilor aparente.
Această aripă a frumuseţii este aripa care va face ca zborul să-mi fie mai înalt şi inima mai pătrunsă de acest inefabil sentiment al sacrului, al Dumnezeirii.
Acum pot spune doar că o mare iubire este o mare credinţă şi un mare curaj. Curajul de a fi, curajul de a merge mai departe, curajul de a îndrăzni, curajul şi frumuseţea de a fi, de a exista în perfectă armonie cu sufletul tău.
Frumuseţea exterioară se reflectă în suflet, apoi această frumuseţe interioară este cea care face ca exteriorul să fie mai strălucitor, mai plin de armonie şi de transfigurare.
Ce-i viaţa decât o clipă care fuge, un moment în care pleoapa lumii se deschide priveşte, dă naştere unei lumi, apoi aceeaşi pleoapă se închide şi lumea, cu toată frumuseţea ei, dispare şi apoi ... doar eternitatea cea care rămâne mereu dincolo de Aici şi Acum.
Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?
Aici unde marea şi cerul se unesc în zare, frumuseţea este cea care cucereşte inimile.
Aici unde albastrul şi albul se îmbină atât de armonios, îngerii vin aproape şi şoptesc duios.
Ce orbi putem fi câteodată, cu toate că suntem atât de inteligenţi!
Frumuseţea este o stare dincolo de a fi, iar cuvintele sunt deseori prea mici neputând exprima acele lucruri, acele atribute care ne copleşesc inima.
Sufletul meu se umple de această frumuseţe şi expansionează la infinit.
Norii desenează pe cer forme dintr-un peisaj paradisiac, iar paradisul pare a fi coborât aici şi acum pe pământ.
E atâta linişte aici şi ca şi cum aş fi adunat toată această frumuseţe, toată această graţie a cerului şi a pământului în sufletul meu, în toată fiinţa mea.
Soarele apune într-o mare de albastru cu irizări violete, iar luna răsare de după nori. Infinitul regăsit aici şi acum în această imensă şi nesfârşită frumuseţe. Paradisul pierdut, dar regăsit în aceste momente de o frumuseţe unică.
Am să strâng toată această graţie a frumuseţii în inima mea ca într-un loc sacru, în care îmi voi găsi liniştea şi forţa pentru a mă reculege şi a merge mai departe, în pofida tuturor dificultăţilor aparente.
Această aripă a frumuseţii este aripa care va face ca zborul să-mi fie mai înalt şi inima mai pătrunsă de acest inefabil sentiment al sacrului, al Dumnezeirii.
Acum pot spune doar că o mare iubire este o mare credinţă şi un mare curaj. Curajul de a fi, curajul de a merge mai departe, curajul de a îndrăzni, curajul şi frumuseţea de a fi, de a exista în perfectă armonie cu sufletul tău.
Frumuseţea exterioară se reflectă în suflet, apoi această frumuseţe interioară este cea care face ca exteriorul să fie mai strălucitor, mai plin de armonie şi de transfigurare.
Ce-i viaţa decât o clipă care fuge, un moment în care pleoapa lumii se deschide priveşte, dă naştere unei lumi, apoi aceeaşi pleoapă se închide şi lumea, cu toată frumuseţea ei, dispare şi apoi ... doar eternitatea cea care rămâne mereu dincolo de Aici şi Acum.
Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?
Si florile
Vezi florile de visin?
Vezi,ori de cate ori ma apuc sa scriu
Imi tradez sufletul
Si fara sa vreau,
Desi inca nu te cunosc, te descriu,
Cum desi inca nu ma cunosc ma descriu.
Iar literele se rotunjesc mereu
In forma ta, de inima,
In forma mea, de stea,
Care si ea,
De fapt, e tot o inima,
Insa cu mult mai incadescenta
Intru-cat prin vinele ei curge
Un sange cu mult mai albastru:
Ideea.
Ca sa ma cunosti mai bine,
Ar trebui sa-ti povestesc viata mea,
Dar vezi,
Eu n-am stiut niciodata sa mint
Si, in genere,
In pragul frumusetii,
Ca-n pragul mortii,
Inclin sa spui adevarul;
asa ca
daca vrei sa ma intelegi,
priveste florile de visin si...
Traieste-ma!
Vezi,ori de cate ori ma apuc sa scriu
Imi tradez sufletul
Si fara sa vreau,
Desi inca nu te cunosc, te descriu,
Cum desi inca nu ma cunosc ma descriu.
Iar literele se rotunjesc mereu
In forma ta, de inima,
In forma mea, de stea,
Care si ea,
De fapt, e tot o inima,
Insa cu mult mai incadescenta
Intru-cat prin vinele ei curge
Un sange cu mult mai albastru:
Ideea.
Ca sa ma cunosti mai bine,
Ar trebui sa-ti povestesc viata mea,
Dar vezi,
Eu n-am stiut niciodata sa mint
Si, in genere,
In pragul frumusetii,
Ca-n pragul mortii,
Inclin sa spui adevarul;
asa ca
daca vrei sa ma intelegi,
priveste florile de visin si...
Traieste-ma!
QUIS CUSTODIET CUSTODES? (CINE-I VA PĂZI PE PAZNICII NOŞTRI?)
Omisiunea şi simplificarea ne ajută să înţelegem, dar în multe cazuri ne ajută să percepem greşit lucrurile, deoarece înţelegerea noastră poate cuprinde noţiunile frumos formulate, dar acestea nu surprind întotdeauna Realitatea obiectivă, Adevărul.
Tehnologia modernă a condus la concentrarea puterii politice şi economice şi la naşterea unei societăţi controlate (în statele democratice, în mod politicos şi aparent neostentativ) de către Marea Finanţă şi Marele Guvern.
Dar societăţile sunt alcătuite din indivizi, din fiinţe umane, şi sunt, cu adevărat benefice, numai în măsura în care ele ajută fiinţa umană să-şi valorizeze aptitudinile şi potenţialităţile şi să ducă o viaţă fericită şi creatoare.
Am putea să ne întrebăm, cum am mai făcut-o de multe ori până acum, cum a fost afectat omul de progresele tehnicii şi ştiinţei în societatea contemporană?
Iată părerea doctorului Erich Fromm:„Societatea occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale şi politice, duce tot mai puţin la îmbunătăţirea stării de sănătate mintală a fiinţei umane şi tinde să submineze în individ securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi; ea tinde să transforme individualitatea umană într-un automat care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.“
Victimele bolilor mintale se găsesc, de fapt, printre fiinţele care par a fi normale:„Multe fiinţe sunt normale pentru că s-au adaptat atât de bine la modul de existenţă al societăţii contemporane, deoarece glasul lor omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici nu mai luptă să nu mai sufere şi nici nu mai manifestă simptomele unei revolte, aşa cum se manifestă în cazul nevrozatului.“ (Erich Fromm)
Se poate afirma cu uşurinţă că aceste fiinţe nu sunt normale în sensul absolut al cuvântului Om, al accepţiunii sale cele mai obişnuite, dar ele sunt normale doar în raport cu o societate care din multe puncte de vere prezintă anormalităţi flagrante. Adaptarea perfectă a fiinţelor umane la această societate anormală reflectă, în fapt, măsura alienării mintale a fiinţelor umane. Aceste milioane de oameni Anormali de Normali ducând o viaţă cuminte într-o societate la care, dacă ar fi Oameni, în adevărata accepţiune a acestui cuvânt, nu ar trebui să se adapteze, mai au „iluzia individualităţii“; dar, de fapt ei au fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul marii majorităţi a fiinţelor umane contemporane devine sinonim cu Uniformitatea. Dar Uniformitatea şi Libertatea sunt incompatibile. Fiinţa umană, prin natura sa cea mai profundă nu a fost făcută ca să devină un automat, iar dacă ajunge în această fază atunci înseamnă că sănătatea mentală, sistemul de valori morale i-au fost grav perturbate.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura s-a străduit să facă astfel încât fiecare individualitate materială să fie diferită de celelalte, să prezinte o stare de unicitate din punct de vedere fizic şi mental. Orice societate care, în interesul eficienţei sau în numele unei dogme politice sau religioase, încearcă să standardizeze fiinţele umane, individualităţile umane, comite o crimă împotriva naturii biologice a Omului, împotriva naturii umane.
Se poate aduce ca un contraargument la cele menţionate anterior organizarea universală. Organizarea este un aspect indispensabil universului. Dar libertatea se naşte şi dobândeşte o semnificaţie doar în cadrul unei comunităţi de fiinţe care cooperează libere. Această societate se autoreglează în mod automat prin acea stare de bun simţ elementar care există în întregul univers. Aşa cum universul funcţionează şi se autoreglează în mod armonios, în acelaşi fel şi comunităţile umane, în care există starea de armonie şi bun simţ elementar, s-au dovedit că se pot regla. Ajunge doar să privim puţin în urmă, să aruncăm o privire scurtă asupra antropologiei şi să mergem în societăţile tradiţionale. Acolo în acea lume în care individualitatea umană era sacralizată, libertatea şi bunul simţ elementar se dovedeau a fi trăsăturile primordiale specifice. Fiecare fiinţă era liberă să-şi manifeste creativitatea, toate ocupaţiile fiind privite ca modalităţi distincte de expresie creatoare a individualităţii.
Prin studiu antropologic se poate dovedi existenţa reală a acestor societăţi şi faptul că libertatea nu este doar o noţiune utopică. O organizare exagerată transformă bărbaţii şi femeile în automate, sufocă spiritul creator şi desfiinţează însăşi posibilitatea libertăţii.
În urma experientelor sociale la care omenirea a fost martoră în contemporaneitate se poate spune că libertatea este cel mai bine reprezentată de calea de mijloc, adică de zona de mijloc dintre extremele reprezentate de doctrina liberalismul, acel laisez-faire, şi controlul total, dictatura.
Se poate afirma că nu există valoare decât în raport cu viaţa şi conştiinţa.
În societatea democratică actuală există grupuri de oameni urmăresc să trăiască altfel încât să redescopere în ei acea creativitate, acel bun simţ elementar adus de cunoaşterea conceptului de libertate. Atunci acele grupuri pot fi periculoase? Regăsirea demnităţii şi libertăţii umane poate reprezentat un pericol atât de mare într-o, aşa zisă, societate democratică?
Putem afirma că nu poate exista o propagandă raţională eficientă decât în momentul în care există o înţelegere clară, din partea celor implicaţi, a naturii simbolurilor şi a legăturii acestora cu aspectele şi evenimentele simbolizate. Dar propaganda iraţională, cea care doreşte ca să atragă cât mai multe fiinţe de partea sa în mod iraţional, ilogic, se bazează, în vederea unei eficienţe maxime, pe o incapacitate generală de a înţelege natura simbolurilor. Minţile simple tind să pună sub semnul egalităţii simbolul şi ceea ce reprezintă el, semnificaţia sa reală, să atribuie lucrurilor şi evenimentelor unele dintre calităţile exprimate de cuvintele pe care le-a ales cel care-şi urmăreşte foarte bine propriile ţeluri.
Dacă am privi un ritual al Botezului creştin fără a şti, fără a cunoaşte semnificaţia simbolică a acestuia am putea judeca greşit sau ne-am afla în faţa unei scene hilare. Specialiştii în psihanaliză pot găsi, sau mai bine spus, au găsit motivaţii, dorinţe, temeri adânc înrădăcinate în subconştientul fiecărei fiinţe umane, dar aceasta este o energie şi această energie poate fi exploatată în mod practic pentru a pune în mişcare întregul angrenaj al industriei societăţii de consum.
Depozitată în fiinţele umane această energie potenţială este eliberată şi transmisă pe o întreagă linie de simboluri şi ritualuri, care sunt ocultate cu multă grijă pentru a putea evita cât mai bine raţionalismul şi a ascunde cât mai bine Adevărul!! Adesea simbolurile îşi produc efectele, fiind disproporţionat de impresionante, obsedante şi fascinante prin ele însele, aşa cum putem să observăm ritualurile religioase. Aceste „flori ale sfinţeniei“ întăresc credinţa acolo unde ea există deja, iar acolo unde nu există credinţă, contribuie la convertirea oamenilor. Însă doar prin satisfacerea simţului estetic simbolurile abil mânuite nu garantează Adevărul sau valoarea etică a doctrinelor cu care au fost asociate arbitrar. De multe ori geniul a fost pus în slujba tiraniei, iar arta a făcut reclamă pentru meritele cultului local. Doar timpul poate fi cel mai bun arbitru ce separă arta adevărată de metafizica proastă.
Ar putea fi omul capabil să înveţe să realizeze această distincţie nu după ce anumite lucruri s-au petrecut, ci chiar atunci când ele se petrec? Ar putea exista o stare de conştienţă şi luciditate asupra evenimentelor prezentului? Fiinţa umană poate privi obiectiv şi inteligent asupra evenimentelor prezentului? Care ar fi cheia acestei arte a libertăţii şi lucidităţii?
Oamenii acţionează într-un spectru foarte larg de moduri iraţionale, dar toţi par capabili, dacă li se acordă o şansă, să facă o alegere rezonabilă în lumina dovezilor existente. Ceea ce putem observa este doar faptul că în multe din societăţile democratice, politicienii şi mass-media preferă să aducă la absurd procedeele democratice, apelând aproape exclusiv la ignoranţa şi lipsa de realism a omului obişnuit. Idealurile democraţiei şi libertăţii se confruntă cu realitatea brută a sugestibilităţii fiinţei umane. Dar libertatea individuală este compatibilă cu un grad ridicat de sugestibilitate individuală? Care este sistemul de valori al libertăţii individuale care poate conferi discernământ omului?
Cea mai mare valoare libertăţii umane individuale, este cea întemeiată pe faptele diversităţii umane şi ale unicităţii genetice; valoarea carităţii şi compasiunii, întemeiată pe realităţile cele mai profunde ale sufletului uman, pe valorile familiare străvechi, deoarece, indiferent de diversitatea mentală şi fizică, dragostea este cea care uneşte fiinţele umane, le transformă benefic şi este mai necesară decât hrana şi adăpostul; valoarea inteligenţei, fără de care dragostea este neputincioasă şi libertatea imposibil de dobândit. Dragostea şi libertatea nu se opun niciodată exercitării inteligenţei. – este un adevăr, un principiu care se găsea la baza societăţilor tradiţionale.
Ne putem gândi că există chei ale lucidităţii inteligente şi pline de bun simţ cu care poate fi trăit şi perceput momentul prezent, iar cine deţine aceste chei se poate juca după propriul plac, poate fi paznicul acestora? Dar poate rămâne un secret pentru vecie în mâna unor paznici? Poate libertatea să se afle închisă de cheile unor paznici iscusiţi?
Şi atunci o întrebare survine simplu - Cine-i va păzi mai departe pe paznicii noştri?
Tehnologia modernă a condus la concentrarea puterii politice şi economice şi la naşterea unei societăţi controlate (în statele democratice, în mod politicos şi aparent neostentativ) de către Marea Finanţă şi Marele Guvern.
Dar societăţile sunt alcătuite din indivizi, din fiinţe umane, şi sunt, cu adevărat benefice, numai în măsura în care ele ajută fiinţa umană să-şi valorizeze aptitudinile şi potenţialităţile şi să ducă o viaţă fericită şi creatoare.
Am putea să ne întrebăm, cum am mai făcut-o de multe ori până acum, cum a fost afectat omul de progresele tehnicii şi ştiinţei în societatea contemporană?
Iată părerea doctorului Erich Fromm:„Societatea occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale şi politice, duce tot mai puţin la îmbunătăţirea stării de sănătate mintală a fiinţei umane şi tinde să submineze în individ securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi; ea tinde să transforme individualitatea umană într-un automat care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.“
Victimele bolilor mintale se găsesc, de fapt, printre fiinţele care par a fi normale:„Multe fiinţe sunt normale pentru că s-au adaptat atât de bine la modul de existenţă al societăţii contemporane, deoarece glasul lor omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici nu mai luptă să nu mai sufere şi nici nu mai manifestă simptomele unei revolte, aşa cum se manifestă în cazul nevrozatului.“ (Erich Fromm)
Se poate afirma cu uşurinţă că aceste fiinţe nu sunt normale în sensul absolut al cuvântului Om, al accepţiunii sale cele mai obişnuite, dar ele sunt normale doar în raport cu o societate care din multe puncte de vere prezintă anormalităţi flagrante. Adaptarea perfectă a fiinţelor umane la această societate anormală reflectă, în fapt, măsura alienării mintale a fiinţelor umane. Aceste milioane de oameni Anormali de Normali ducând o viaţă cuminte într-o societate la care, dacă ar fi Oameni, în adevărata accepţiune a acestui cuvânt, nu ar trebui să se adapteze, mai au „iluzia individualităţii“; dar, de fapt ei au fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul marii majorităţi a fiinţelor umane contemporane devine sinonim cu Uniformitatea. Dar Uniformitatea şi Libertatea sunt incompatibile. Fiinţa umană, prin natura sa cea mai profundă nu a fost făcută ca să devină un automat, iar dacă ajunge în această fază atunci înseamnă că sănătatea mentală, sistemul de valori morale i-au fost grav perturbate.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura s-a străduit să facă astfel încât fiecare individualitate materială să fie diferită de celelalte, să prezinte o stare de unicitate din punct de vedere fizic şi mental. Orice societate care, în interesul eficienţei sau în numele unei dogme politice sau religioase, încearcă să standardizeze fiinţele umane, individualităţile umane, comite o crimă împotriva naturii biologice a Omului, împotriva naturii umane.
Se poate aduce ca un contraargument la cele menţionate anterior organizarea universală. Organizarea este un aspect indispensabil universului. Dar libertatea se naşte şi dobândeşte o semnificaţie doar în cadrul unei comunităţi de fiinţe care cooperează libere. Această societate se autoreglează în mod automat prin acea stare de bun simţ elementar care există în întregul univers. Aşa cum universul funcţionează şi se autoreglează în mod armonios, în acelaşi fel şi comunităţile umane, în care există starea de armonie şi bun simţ elementar, s-au dovedit că se pot regla. Ajunge doar să privim puţin în urmă, să aruncăm o privire scurtă asupra antropologiei şi să mergem în societăţile tradiţionale. Acolo în acea lume în care individualitatea umană era sacralizată, libertatea şi bunul simţ elementar se dovedeau a fi trăsăturile primordiale specifice. Fiecare fiinţă era liberă să-şi manifeste creativitatea, toate ocupaţiile fiind privite ca modalităţi distincte de expresie creatoare a individualităţii.
Prin studiu antropologic se poate dovedi existenţa reală a acestor societăţi şi faptul că libertatea nu este doar o noţiune utopică. O organizare exagerată transformă bărbaţii şi femeile în automate, sufocă spiritul creator şi desfiinţează însăşi posibilitatea libertăţii.
În urma experientelor sociale la care omenirea a fost martoră în contemporaneitate se poate spune că libertatea este cel mai bine reprezentată de calea de mijloc, adică de zona de mijloc dintre extremele reprezentate de doctrina liberalismul, acel laisez-faire, şi controlul total, dictatura.
Se poate afirma că nu există valoare decât în raport cu viaţa şi conştiinţa.
În societatea democratică actuală există grupuri de oameni urmăresc să trăiască altfel încât să redescopere în ei acea creativitate, acel bun simţ elementar adus de cunoaşterea conceptului de libertate. Atunci acele grupuri pot fi periculoase? Regăsirea demnităţii şi libertăţii umane poate reprezentat un pericol atât de mare într-o, aşa zisă, societate democratică?
Putem afirma că nu poate exista o propagandă raţională eficientă decât în momentul în care există o înţelegere clară, din partea celor implicaţi, a naturii simbolurilor şi a legăturii acestora cu aspectele şi evenimentele simbolizate. Dar propaganda iraţională, cea care doreşte ca să atragă cât mai multe fiinţe de partea sa în mod iraţional, ilogic, se bazează, în vederea unei eficienţe maxime, pe o incapacitate generală de a înţelege natura simbolurilor. Minţile simple tind să pună sub semnul egalităţii simbolul şi ceea ce reprezintă el, semnificaţia sa reală, să atribuie lucrurilor şi evenimentelor unele dintre calităţile exprimate de cuvintele pe care le-a ales cel care-şi urmăreşte foarte bine propriile ţeluri.
Dacă am privi un ritual al Botezului creştin fără a şti, fără a cunoaşte semnificaţia simbolică a acestuia am putea judeca greşit sau ne-am afla în faţa unei scene hilare. Specialiştii în psihanaliză pot găsi, sau mai bine spus, au găsit motivaţii, dorinţe, temeri adânc înrădăcinate în subconştientul fiecărei fiinţe umane, dar aceasta este o energie şi această energie poate fi exploatată în mod practic pentru a pune în mişcare întregul angrenaj al industriei societăţii de consum.
Depozitată în fiinţele umane această energie potenţială este eliberată şi transmisă pe o întreagă linie de simboluri şi ritualuri, care sunt ocultate cu multă grijă pentru a putea evita cât mai bine raţionalismul şi a ascunde cât mai bine Adevărul!! Adesea simbolurile îşi produc efectele, fiind disproporţionat de impresionante, obsedante şi fascinante prin ele însele, aşa cum putem să observăm ritualurile religioase. Aceste „flori ale sfinţeniei“ întăresc credinţa acolo unde ea există deja, iar acolo unde nu există credinţă, contribuie la convertirea oamenilor. Însă doar prin satisfacerea simţului estetic simbolurile abil mânuite nu garantează Adevărul sau valoarea etică a doctrinelor cu care au fost asociate arbitrar. De multe ori geniul a fost pus în slujba tiraniei, iar arta a făcut reclamă pentru meritele cultului local. Doar timpul poate fi cel mai bun arbitru ce separă arta adevărată de metafizica proastă.
Ar putea fi omul capabil să înveţe să realizeze această distincţie nu după ce anumite lucruri s-au petrecut, ci chiar atunci când ele se petrec? Ar putea exista o stare de conştienţă şi luciditate asupra evenimentelor prezentului? Fiinţa umană poate privi obiectiv şi inteligent asupra evenimentelor prezentului? Care ar fi cheia acestei arte a libertăţii şi lucidităţii?
Oamenii acţionează într-un spectru foarte larg de moduri iraţionale, dar toţi par capabili, dacă li se acordă o şansă, să facă o alegere rezonabilă în lumina dovezilor existente. Ceea ce putem observa este doar faptul că în multe din societăţile democratice, politicienii şi mass-media preferă să aducă la absurd procedeele democratice, apelând aproape exclusiv la ignoranţa şi lipsa de realism a omului obişnuit. Idealurile democraţiei şi libertăţii se confruntă cu realitatea brută a sugestibilităţii fiinţei umane. Dar libertatea individuală este compatibilă cu un grad ridicat de sugestibilitate individuală? Care este sistemul de valori al libertăţii individuale care poate conferi discernământ omului?
Cea mai mare valoare libertăţii umane individuale, este cea întemeiată pe faptele diversităţii umane şi ale unicităţii genetice; valoarea carităţii şi compasiunii, întemeiată pe realităţile cele mai profunde ale sufletului uman, pe valorile familiare străvechi, deoarece, indiferent de diversitatea mentală şi fizică, dragostea este cea care uneşte fiinţele umane, le transformă benefic şi este mai necesară decât hrana şi adăpostul; valoarea inteligenţei, fără de care dragostea este neputincioasă şi libertatea imposibil de dobândit. Dragostea şi libertatea nu se opun niciodată exercitării inteligenţei. – este un adevăr, un principiu care se găsea la baza societăţilor tradiţionale.
Ne putem gândi că există chei ale lucidităţii inteligente şi pline de bun simţ cu care poate fi trăit şi perceput momentul prezent, iar cine deţine aceste chei se poate juca după propriul plac, poate fi paznicul acestora? Dar poate rămâne un secret pentru vecie în mâna unor paznici? Poate libertatea să se afle închisă de cheile unor paznici iscusiţi?
Şi atunci o întrebare survine simplu - Cine-i va păzi mai departe pe paznicii noştri?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)