DESPRE VIRTUŢILE TĂCERII

Să ştii, să vrei, să îndrăzneşti şi să TACI.

Tăcerea a fost privită întotdeauna o putere. Din cele mai vechi timpuri stăpânirea de sine a fost privită ca o virtute, dar există puţine împrejurări în care această virtute se manifestă mai bine decât în tăcere. Valoarea tăcerii a fost întotdeauna preţuită, dar a rămas nepreţuită. A şti să taci este un dar care a fost considerat întotdeauna a fi una dintre cele mai mari calităţi ale spiritului uman şi a rămas nepreţuit.

Omul care ştie să tacă este acela care este suficient de stăpân pe sine încât să vorbescă numai atunci când se cuvine. Există o mare diferenţă între a tăcea şi a şti să taci.

Există diferite cauze ale tăcerii şi fiinţe umane care tac fără nici un motiv. Sau, mai curând, au un motiv pe care nu îndrăznesc să-l mărturisească: n-au ce spune.

Alţii tac din lene. Gândul că ideea lor ar da naştere unor controverse îi împiedică să o enunţe. Le este teamă de ivirea unor dezbateri pe care ar fi necesar să le înfrunte, gândindu-se la efortul intelectual care ar fi necesar să fie făcut pentru a răspunde unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi. Tăcând, aceste fiinţe se feresc de orice bătaie de cap şi se complac în indolenţa lor obişnuită. Mulţi leneşi aruncă cu nonşalanţă fraze, iar după aceea nu mai ştiu cum să se descurce. Dacă din întâmplare acea frază nu este doar o frază goală, dând naştere ulterior unor comentarii, unor argumentări contradictorii, leneşul se retrage. În loc să urmărească pe interlocutor pe calea pe care acesta ar voi să-l atragă, leneşul se retrage. În loc să-l urmeze pe interlocutor pe calea pe care acesta ar voi să-l atragă, el îl părăseşte la cei dintâi paşi şi-l lasă să se angajeze singur într-o discuţie care se va preface repede în monolog. Leneşii tac, de obicei, sunt fiinţe lipsite de voinţă, a căror soartă este supusă capriciilor întâmplării.

Există fiinţe umane care tac din sfială. În momentul în care se gândesc să-şi formuleze ideile sunt cuprinşi de o mare stinghereală, le este frică să nu se zăpăcească, temându-se de ridicol se întreabă dacă vorbirea lor va putea să le reproducă gândul până la capăt. Îngrijorarea le poate creşte doar la simplul gând că ideea lor nu se încadrează în discuţia colectivă. Sfiosul rămâne sfios şi nu se bagă în discuţia colectivă, fiind meniţi din această cauză să îndure tiraniile, umilirileşi dispreţul celor din jurul lor. Se vor tortura pe ei înşişi, deoarece teama, scrupulele exagerate şi neliniştea nemăsurată îi va stăpâni mai mereu.Tăcerea la care se condamnă de multe ori este un supliciu mai mare decât vorbirea, deoarece tăcerea lor este adesea. Mai mereu, însoţită de gânduri meschine şi laşe.

Mai există o categorie, cea a îngâmfatului, care îşi închipuie cu bucurie că interlocutorii săi nu sunt demni să-l asculte, închizându-se într-un mutism dispreţuitor, a crui accentuare din timpul conversaţiei i se pare că stabileşte o linie de demarcaţieîntre el şi cei care puteau să-i dea o replică. De îndată ce cred că se află în faţa unor egali ei dau dovadă de o limbuţie nemaipomenită., iar în timpul acestor discuţii prolixitatea lor bombastică nu cunoaşte margini.

Alte fiinţe umane păstrează tăcerea deoarece temperamentul lor distrat nu le îngăduie să urmărească o convorbire. Aceştia se adâncesc în cugetările lor, uitând de elementarele norme de politeţe care le cer să fie amabiliţi să pară că se interesează de ceea ce se petrece în societatea în care se află. Distraţii, din care fac parte şi unele dintre marile genii ale umanităşii, pot fi priviţi cu o îngăduinţă mai mare atunci când evaziunea sau distanţarea lor este datorată unor frumoase şi nobile preocupări, îi putem ierta, fără însă a-i lăuda sau a susţine că fac parte din categoria celor care ştiu să tacă, să-şi controleze vorbirea.

Toate aceste personaje tac, dar fără a avea un control asupra acestei tăceri, ele tac dar fără să fie controleze conştient acest proces, tăcerea lor este un fel de impulsivitate nu un control ferm al vorbirii.

A şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, ci doar faptul că poţi să-ţi controlezi vorbirea şi emoţiile. Nu înseamnă că eşti îngâmfat şi că nu ai ce să vorbeşti. Înseamnă a vorbi la momentul potrivit şi ceea ce trebuie, astfel încât conversaţia să fie armonioasă şi să stăvileşti avalanşa nocivă a unor cuvinte sau cugetări mediocre, a stăpâni emoţiile care pot fi dăunătoare atât ţie cât şi altora.

Tăcerea este spiritul proştilor şi una din virtuţile celui înţelept.

Se poate spune că tăcerea este mai mult decât o virtute, este o putere. A spune atât cât trebuie şi unde trebuie înseamnă a avea discernământul de a oferi celuilalt atât cât merită, adică în conformitate cu justa măsură. Tăcerea este şi o mare dovadă de respect. A şti să taci înseamnă şi a şti să asculţi.Să nu vorbeşti decât atât cât vrei şi, când consideri că este necesar, să te opreşti, aceasta este adevărata ştiinţă a tăcerii care trebuie observată şi cultivată.

A întreţine o conversaţie cu minimum de cuvinte, menite numai a face s[ strălucească oratorul căruia dorim să-i araătăm respect şi simpatie, aceasta este opera unor oameni abili, principiali, al căror spirit consimte să se instruiască cu plăcere.

Admiraţia adevărată este mută, A şti să admiri este valabil cu a şti să taci. Pentru a nu diminua prin cuvinte intensitatea emoţiei pe care nişte lucruri frumoase ne-au făcut-o să o simşim, nu e altă modalitate decât să ştii să taci în acel moment. Trebuie să remarcăm că se poate spune că traducătorii cei mai buni ai emoţiilor puternice sunt cei care în faţa primelo manifestări au rămas fără glas. Impresiile păstrate în sine rămân nealterate de orice deformare. Când ştii să taci ştii să reînvii orice amintire prin plasticitatea unor cuvinte.

În mod obişnuit, înclinarea cuiva spre flecăreală, a vorbi mult şi fără rost se tratează cu un zâmbet. Plictiseala pe care o împrăştie fiinţele care flecăresc se poate constata uşor, dar deseori aceştia devin deranjanţi. Trebuie să fim foarte atenţi: flecăreala este molipsitoare. Iar cel ce ascultă din complezenţă este foarte aproape de situaţia de a deveni flecar la rândul său. Primejdia de a asculta pe flecari cu îngăduinţă este evidentă dacă se vor divulga simptomele care nasc această îngăduinţă. Iar dacă ne vom studia cu atenţie, vom putea observa următoarele aspecte mai întâi că a se interesa de nimicuri dovedeşte o mediocritate de spirit împotriva căreia este bine să reacţionăm.

Mediocritatea de spirit se îmbină aproape întotdeauna cu o pornire urâtă: cu plăcerea de a asculta critica cuiva sau cu plăcerea de a savura defăimarea pe care orice palavragiu o strecoară în cuvintele sale fără să vrea.

Urmărind complicatele sinuozităţi ale unei convorbiri difuze şi sterpe, inteligenţa amorţeşte, iar mintea, nefiind atrasă de nimic desluşit, ajunge din ce în ce mai confuză.

Că timpul petrecut ascultând fleacuri face parte din clipele pe care le regretăm apoi, fiindcă reprezintă ceva pierdut şi pe care nimic nu-l poate lua înapoi. Ceea ce vom observa ulterior va fi faptul că flecăreala tinde să să ne molipsească încet şi pe noi. Ne vom surprinde formulând fraze goale, debitate numai pentru plăcerea de a vorbi. Ne va veni din ce în ce mai greu să spunem limpede ceea ce gândim. Ne va plăcea să lungim frazele, încărcându-le cu propoziţii lipsite de sens, ceea ce va face ca discursurile să semene cu o plasă încâlcită. Ne vom pomeni declamând fraze solemne în legătură cu nişte aspecte fără importanţă. Iar dacă vom fi suficient de sinceri şi de bună credinţă nu vom întâryia să constatăm şi la alte persoane aceleaşi sentimente faţă de palavragiii incorigibili. Atunci va fi momentul să facem un efort sincer şi să recunoaştem că mare parte din rău provine din complezenţa cu care i-am ascultat pe palavragii. Chiar şi flecarii cei mai inofensivi trebuie priviţi ca fiind primejdioşi. Dacă nu ar exista ascultători nu ar exista nici flecari. Bârfa ca şi flecăreala este un viciu faţă de care trebuie manifestată severitatea. Bârfa se naşte îbntotdeauna din vorbirea necugetată. Bârfitorul este cel care este pururi flecar şi care se lasă să alunece în pe panta plăcerii de a vorbi, de a părea bine informat, de a juca un rol. Plăcerea de a vorbi tulbură tihna celui ce abuzează de ea.

A şti să taci nu implică muţenia totală, iar fiinţa care a dobândit ştiinţa tăcerii va avea de optat între diferite atitudinicare îi vor îngădui să păstreze tăcerea în modul cel mai armonios posibil, formulând opinii pline de tact, răspunzând cu mult umor, deoarece pentru a ajunge la inimile oamenilor marile adevăruri trebuie să fie prezentate cu mult tact şi înţelepciune. Numai cei care ştiu să tacă pot face ca să se deplaseze o conversaţie şi de a o transporta de pe un teren primejdios pe un teren neutru.

A şti să taci înseamnă să nu te grăbeşti niciodată să pronunţi nişte cuvinte care să dea sentinţe şi verdicte definitive. Cel care ştie cu adevărat să tacă va ieşi victorios din duelul pe care-l provoacă răutatea, deoarece în sufletul său domneşte acea linişte care face ca bârfa să nu se poată lega din nou de el. Dar dacă totuşi acest lucru se va petrece, el va şti cum să-i facă să tacă, iar şarpele bârfeii obosind să-şi lovească colţii de un lucru din care îi este cu neputinţă să muşte va înceta să mai sară.

Există mai multe feluri de taine, iar taina pe care o păstrezi este o adevărată comoară. Este un bun pe care nimeni nu ţi-l poate lua. Este o putere care-ţi îngăduie să aştepţi desfăşurarea evenimentelor fără să laşi să se întrevadă nimic din intenţiile pe care le ai. Cel care ştie să tacă este menit să realizeze lucruri mari. A-ţi închide taina în adâncul sufletului înseamnă a elimina orice şansă de nereuşită.

Taina pe care o păstrezi în tine este o armură solidă, este o platoşă a cărui secret îl cunoşti doar tu. O taină este o adevărată taină doar atunci când rămâne necunoscută, iar un vechi proverb spune: „Atâta vreme cât îţi păstrezi o taină, tu eşti stăpânul ei. În ziua în care o vei lăsa să-ţi scape, sclavul ei vei fi tu.“ ; iar un altul spune:„Taina ce o porţi în tine este ca o pasăre în colivie. Dacă deschizi porţile coliviei, pasărea va zbura, fără să ştii unde îşi va găsi unde îşi va găsi adăpost. “ Taina pe care o păstrezi este a ta, iar cea pe care o împărtăşeşti devine un bun al tuturor.

Cel care ştie să tacă deţine o putere cu atât mai copleşitoare, cu cât, de acela mai multe ori, ea rămâne necunoscută celor pe care îi serveşte. Aceasta este dominaţiei acestei puteri: împotriva unei puteri de care te temi că va pune stăpânire pe tine lupţi, dar cea pe care nici măcar nu o bănuieşti, o suporţi fără măcar să ştii cum să i te împotriveşti.

Tăcerea este una dintre acele binefăcătoare emanaţii, ale cărei nevăzute, dar suverane efecte înviorează slăbiciunile, reface vigoarea sufletească şi ne copleşeşete cu bucuriile seninătăţii, împăcării cu sine şi calmul interior.

Cel care ştie să tacă ne aduce aminte că interiorul lucrurilor este la fel cu exteriorul; cel mic este la fel cu cel mare; nu există decât o singură lege, iar cel care acţionează în toate este Unicul, deoarece nimic nu este mic sau mare în economia divină. Oamenii sunt zei muritori iar zeii sunt oameni nemuritori. Ferice de cel care înţelege aceasta, deoarece are cheia tuturor lucrurilor. Legea misterului ascunde un mare Adevăr. Adevărul este necesar să fie cumpănit după gradul de înţelegere, să-l ascundem celor răi, care nu pot înţelege decât fragmente, din care pot face arme de distrugere. Adevărul trebuie să fie închis în inimă şi făcut să vorbească prin fapte. Cunoaşterea este puterea, credinţa este sabia, iar tăcerea o armură invincibilă.