Despre arta

Practica oricărei arte are câteva cerinţe generale, indiferent dacă avem de-a face cu arta sculpturii, poeziei sau a iubirii. Înainte de toate, practica unei arte cere DISCIPLINĂ.
O fiinţă nu poate fi cu adevărat foarte bună într-un domeniu dacă nu are o disciplină şi o practică susţinută în acel domeniu. Ceea ce se face doar dacă o fiinţă are chef poate fi cel mult un hobby drăguţ şi amuzant, dar astfel nu se poate atinge starea de măiestrie în domeniul respectiv. Dar problema nu este doar a disciplinei în practicarea unei anumite arte, ci este cea a disciplinei în întreaga viaţă. S-ar putea crede că nimic nu este mai simplu de învăţat pentru omul modern decât disciplina. Oare nu îşi petrece el opt ore pe zi cât se poate de disciplinat într-un loc de muncă care necesită o rutină prestabilită ?
Adevărul este, totuşi, că omul modern are excesiv de puţină auto disciplină în afara sferei muncii.. Când nu munceşte, vrea să trândăvească, să piardă vremea sau „să se relaxeze“, pentru a folosi varianta consacrată în societatea modernă. Această dorinţă de trândăveală este într-o măsură foarte mare o reacţie la rutinizarea vieţii. Tocmai pentru că omul este forţat să-şi cheltuiască energia opt ore pe zi în scopuri care nu sunt ale lui proprii şi într-un mod care nu-i este propriu, ci pescris pentru el de ritmul muncii, el se revoltă şi revolat sa capătă forma unei indulgenţe infantile faţă de sine însuşi. În plus, în bătălia sa împotriva autoritarismului, omul a devenit distructiv faţă de orice disciplină, atât faţă de cea impusă de o autoritate iraţională, cât şi faţă de o disciplină raţională pe care ar trebui să şi-o imoună el însuşi. Fără o astfel de disciplină, viaţa devine, totuşi, risipită, haotică şi lipsită de concentrare.
CONCENTRAREA constituie o condiţie necesară pentru stăpânirea unei arte este un aspect ce a fost demonstrat. Oricine a încercat vreodată să înveţe o artă o ştie. Mai mult decât autodisciplina, concentarea este rară în cultura noastră. Cultura nostră duce un mod de viaţă neconcentrat şi difuz, căruia abia dacă îi putem găsi undeva un precedent. Deobicei fiinţele societăţii contemporane au tendinţa de a face mai multe lucruri deodată : să citească, să asculte radioul, să vorbescă, să fumeze, să mănânce, să bea. Această fiinţă este consumatorul perfect cu gura larg deschisă, gata să înghită orice : imagini, băuturi, cunoştinţe. Această lipsă de concentrare devine evidentă în dificultatea de a fi singuri cu noi înşine. Să putem să fim liniştiţi, fără să vorbim, fără să fumăm, fără să bem pare ceva imposibil pentru marea majoritate a oamenilor. În astfel de situaţii devin nervoşi, agitaţi, trebuie să facă ceva cu mâinile, cu gura.
Un al factor este RĂBDAREA. Oricine a încercat vreodată să înveţe o artă, ştie că răbdarea este strict dacă vrei să realizezi ceva. Dacă alergi după rezultate rapide, nu vei învăţa niciodată o artă. Pentru omul modern, răbdarea este la fel de dificil de practicat ca disciplina şi concentrarea. Întregul nostru sistem industrial întreţine exact contrariul: rapiditatea. Toate maşinăriile noastre sunt făcute de dragul vitezei, rapidităţii. Din păcate multe din valorile umane sunt acum determinate de valorile economice. Ceea ce este bine pentru maşini ar trebui să fie bine şi pentru oameni, aceasta este logica. Omul modern crede că pierde ceva, timp, dacă nu face lucrurile repede, dar din păcate el nu mai ştie ce să facă cu acel timp pe care-l câştigă.
O altă condiţie primordială pentru a învăţa orice artă este PREOCUPAREA MAJORĂ pentru stpanirea acelei arte. Dacă arta respectivă nu este de o importanţă majoră pentru o fiinţă, ucenic în arta respectivă, el nu o va învăţa niciodată. Va rămâne un diletant bun, în cel mai fericit caz, dar nu va deveni niciodată maestru, iar acest aspect este valabil pentru oricare dintre arte.

jocul divin al vietii o poveste frumoasa de demult

despre sine

Nici o ordine in Universul acesta. Aseara veneam acasa si m-am ratacit printre anotimpuri.
Cand in sfarsit m-am vazut la usa mea, in strada au inceput sa se prabuseasca crengile. Auziti ygomotul de dupa geamuri? Orasul intreg e invadat de frunze si crengi.

In tinda sufletului s-a furisat un dor vagabond si nu-mi ajunge vointa ca sa-l dau afara. Nici vreme nu-mi ajunge, pentru a intelege ce se intimpla.
A venit timpul insomniilor…

Sinele mi-a fugit descult sa-l caute. Pe El.
Acum stau si ma framant.
Dar daca mi-l prinde ploaia asa despuiat?!
A mai fost bolnav odata de frigurile iernii.
Cat necaz am avut cu el atunci…

Va rog mult – daca imi intalniti Sinele hoinarind prin oras, imprumutati-i o umbrela.
Si incercati sa-l convingeti sa revina acasa.
De fapt, e imposibil.
Nici voi nu puteti opri iarna

DESPRE VIRTUŢILE TĂCERII

Să ştii, să vrei, să îndrăzneşti şi să TACI.

Tăcerea a fost privită întotdeauna o putere. Din cele mai vechi timpuri stăpânirea de sine a fost privită ca o virtute, dar există puţine împrejurări în care această virtute se manifestă mai bine decât în tăcere. Valoarea tăcerii a fost întotdeauna preţuită, dar a rămas nepreţuită. A şti să taci este un dar care a fost considerat întotdeauna a fi una dintre cele mai mari calităţi ale spiritului uman şi a rămas nepreţuit.

Omul care ştie să tacă este acela care este suficient de stăpân pe sine încât să vorbescă numai atunci când se cuvine. Există o mare diferenţă între a tăcea şi a şti să taci.

Există diferite cauze ale tăcerii şi fiinţe umane care tac fără nici un motiv. Sau, mai curând, au un motiv pe care nu îndrăznesc să-l mărturisească: n-au ce spune.

Alţii tac din lene. Gândul că ideea lor ar da naştere unor controverse îi împiedică să o enunţe. Le este teamă de ivirea unor dezbateri pe care ar fi necesar să le înfrunte, gândindu-se la efortul intelectual care ar fi necesar să fie făcut pentru a răspunde unor argumente, să le respingă sau să dezvolte altele noi. Tăcând, aceste fiinţe se feresc de orice bătaie de cap şi se complac în indolenţa lor obişnuită. Mulţi leneşi aruncă cu nonşalanţă fraze, iar după aceea nu mai ştiu cum să se descurce. Dacă din întâmplare acea frază nu este doar o frază goală, dând naştere ulterior unor comentarii, unor argumentări contradictorii, leneşul se retrage. În loc să urmărească pe interlocutor pe calea pe care acesta ar voi să-l atragă, leneşul se retrage. În loc să-l urmeze pe interlocutor pe calea pe care acesta ar voi să-l atragă, el îl părăseşte la cei dintâi paşi şi-l lasă să se angajeze singur într-o discuţie care se va preface repede în monolog. Leneşii tac, de obicei, sunt fiinţe lipsite de voinţă, a căror soartă este supusă capriciilor întâmplării.

Există fiinţe umane care tac din sfială. În momentul în care se gândesc să-şi formuleze ideile sunt cuprinşi de o mare stinghereală, le este frică să nu se zăpăcească, temându-se de ridicol se întreabă dacă vorbirea lor va putea să le reproducă gândul până la capăt. Îngrijorarea le poate creşte doar la simplul gând că ideea lor nu se încadrează în discuţia colectivă. Sfiosul rămâne sfios şi nu se bagă în discuţia colectivă, fiind meniţi din această cauză să îndure tiraniile, umilirileşi dispreţul celor din jurul lor. Se vor tortura pe ei înşişi, deoarece teama, scrupulele exagerate şi neliniştea nemăsurată îi va stăpâni mai mereu.Tăcerea la care se condamnă de multe ori este un supliciu mai mare decât vorbirea, deoarece tăcerea lor este adesea. Mai mereu, însoţită de gânduri meschine şi laşe.

Mai există o categorie, cea a îngâmfatului, care îşi închipuie cu bucurie că interlocutorii săi nu sunt demni să-l asculte, închizându-se într-un mutism dispreţuitor, a crui accentuare din timpul conversaţiei i se pare că stabileşte o linie de demarcaţieîntre el şi cei care puteau să-i dea o replică. De îndată ce cred că se află în faţa unor egali ei dau dovadă de o limbuţie nemaipomenită., iar în timpul acestor discuţii prolixitatea lor bombastică nu cunoaşte margini.

Alte fiinţe umane păstrează tăcerea deoarece temperamentul lor distrat nu le îngăduie să urmărească o convorbire. Aceştia se adâncesc în cugetările lor, uitând de elementarele norme de politeţe care le cer să fie amabiliţi să pară că se interesează de ceea ce se petrece în societatea în care se află. Distraţii, din care fac parte şi unele dintre marile genii ale umanităşii, pot fi priviţi cu o îngăduinţă mai mare atunci când evaziunea sau distanţarea lor este datorată unor frumoase şi nobile preocupări, îi putem ierta, fără însă a-i lăuda sau a susţine că fac parte din categoria celor care ştiu să tacă, să-şi controleze vorbirea.

Toate aceste personaje tac, dar fără a avea un control asupra acestei tăceri, ele tac dar fără să fie controleze conştient acest proces, tăcerea lor este un fel de impulsivitate nu un control ferm al vorbirii.

A şti să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, ci doar faptul că poţi să-ţi controlezi vorbirea şi emoţiile. Nu înseamnă că eşti îngâmfat şi că nu ai ce să vorbeşti. Înseamnă a vorbi la momentul potrivit şi ceea ce trebuie, astfel încât conversaţia să fie armonioasă şi să stăvileşti avalanşa nocivă a unor cuvinte sau cugetări mediocre, a stăpâni emoţiile care pot fi dăunătoare atât ţie cât şi altora.

Tăcerea este spiritul proştilor şi una din virtuţile celui înţelept.

Se poate spune că tăcerea este mai mult decât o virtute, este o putere. A spune atât cât trebuie şi unde trebuie înseamnă a avea discernământul de a oferi celuilalt atât cât merită, adică în conformitate cu justa măsură. Tăcerea este şi o mare dovadă de respect. A şti să taci înseamnă şi a şti să asculţi.Să nu vorbeşti decât atât cât vrei şi, când consideri că este necesar, să te opreşti, aceasta este adevărata ştiinţă a tăcerii care trebuie observată şi cultivată.

A întreţine o conversaţie cu minimum de cuvinte, menite numai a face s[ strălucească oratorul căruia dorim să-i araătăm respect şi simpatie, aceasta este opera unor oameni abili, principiali, al căror spirit consimte să se instruiască cu plăcere.

Admiraţia adevărată este mută, A şti să admiri este valabil cu a şti să taci. Pentru a nu diminua prin cuvinte intensitatea emoţiei pe care nişte lucruri frumoase ne-au făcut-o să o simşim, nu e altă modalitate decât să ştii să taci în acel moment. Trebuie să remarcăm că se poate spune că traducătorii cei mai buni ai emoţiilor puternice sunt cei care în faţa primelo manifestări au rămas fără glas. Impresiile păstrate în sine rămân nealterate de orice deformare. Când ştii să taci ştii să reînvii orice amintire prin plasticitatea unor cuvinte.

În mod obişnuit, înclinarea cuiva spre flecăreală, a vorbi mult şi fără rost se tratează cu un zâmbet. Plictiseala pe care o împrăştie fiinţele care flecăresc se poate constata uşor, dar deseori aceştia devin deranjanţi. Trebuie să fim foarte atenţi: flecăreala este molipsitoare. Iar cel ce ascultă din complezenţă este foarte aproape de situaţia de a deveni flecar la rândul său. Primejdia de a asculta pe flecari cu îngăduinţă este evidentă dacă se vor divulga simptomele care nasc această îngăduinţă. Iar dacă ne vom studia cu atenţie, vom putea observa următoarele aspecte mai întâi că a se interesa de nimicuri dovedeşte o mediocritate de spirit împotriva căreia este bine să reacţionăm.

Mediocritatea de spirit se îmbină aproape întotdeauna cu o pornire urâtă: cu plăcerea de a asculta critica cuiva sau cu plăcerea de a savura defăimarea pe care orice palavragiu o strecoară în cuvintele sale fără să vrea.

Urmărind complicatele sinuozităţi ale unei convorbiri difuze şi sterpe, inteligenţa amorţeşte, iar mintea, nefiind atrasă de nimic desluşit, ajunge din ce în ce mai confuză.

Că timpul petrecut ascultând fleacuri face parte din clipele pe care le regretăm apoi, fiindcă reprezintă ceva pierdut şi pe care nimic nu-l poate lua înapoi. Ceea ce vom observa ulterior va fi faptul că flecăreala tinde să să ne molipsească încet şi pe noi. Ne vom surprinde formulând fraze goale, debitate numai pentru plăcerea de a vorbi. Ne va veni din ce în ce mai greu să spunem limpede ceea ce gândim. Ne va plăcea să lungim frazele, încărcându-le cu propoziţii lipsite de sens, ceea ce va face ca discursurile să semene cu o plasă încâlcită. Ne vom pomeni declamând fraze solemne în legătură cu nişte aspecte fără importanţă. Iar dacă vom fi suficient de sinceri şi de bună credinţă nu vom întâryia să constatăm şi la alte persoane aceleaşi sentimente faţă de palavragiii incorigibili. Atunci va fi momentul să facem un efort sincer şi să recunoaştem că mare parte din rău provine din complezenţa cu care i-am ascultat pe palavragii. Chiar şi flecarii cei mai inofensivi trebuie priviţi ca fiind primejdioşi. Dacă nu ar exista ascultători nu ar exista nici flecari. Bârfa ca şi flecăreala este un viciu faţă de care trebuie manifestată severitatea. Bârfa se naşte îbntotdeauna din vorbirea necugetată. Bârfitorul este cel care este pururi flecar şi care se lasă să alunece în pe panta plăcerii de a vorbi, de a părea bine informat, de a juca un rol. Plăcerea de a vorbi tulbură tihna celui ce abuzează de ea.

A şti să taci nu implică muţenia totală, iar fiinţa care a dobândit ştiinţa tăcerii va avea de optat între diferite atitudinicare îi vor îngădui să păstreze tăcerea în modul cel mai armonios posibil, formulând opinii pline de tact, răspunzând cu mult umor, deoarece pentru a ajunge la inimile oamenilor marile adevăruri trebuie să fie prezentate cu mult tact şi înţelepciune. Numai cei care ştiu să tacă pot face ca să se deplaseze o conversaţie şi de a o transporta de pe un teren primejdios pe un teren neutru.

A şti să taci înseamnă să nu te grăbeşti niciodată să pronunţi nişte cuvinte care să dea sentinţe şi verdicte definitive. Cel care ştie cu adevărat să tacă va ieşi victorios din duelul pe care-l provoacă răutatea, deoarece în sufletul său domneşte acea linişte care face ca bârfa să nu se poată lega din nou de el. Dar dacă totuşi acest lucru se va petrece, el va şti cum să-i facă să tacă, iar şarpele bârfeii obosind să-şi lovească colţii de un lucru din care îi este cu neputinţă să muşte va înceta să mai sară.

Există mai multe feluri de taine, iar taina pe care o păstrezi este o adevărată comoară. Este un bun pe care nimeni nu ţi-l poate lua. Este o putere care-ţi îngăduie să aştepţi desfăşurarea evenimentelor fără să laşi să se întrevadă nimic din intenţiile pe care le ai. Cel care ştie să tacă este menit să realizeze lucruri mari. A-ţi închide taina în adâncul sufletului înseamnă a elimina orice şansă de nereuşită.

Taina pe care o păstrezi în tine este o armură solidă, este o platoşă a cărui secret îl cunoşti doar tu. O taină este o adevărată taină doar atunci când rămâne necunoscută, iar un vechi proverb spune: „Atâta vreme cât îţi păstrezi o taină, tu eşti stăpânul ei. În ziua în care o vei lăsa să-ţi scape, sclavul ei vei fi tu.“ ; iar un altul spune:„Taina ce o porţi în tine este ca o pasăre în colivie. Dacă deschizi porţile coliviei, pasărea va zbura, fără să ştii unde îşi va găsi unde îşi va găsi adăpost. “ Taina pe care o păstrezi este a ta, iar cea pe care o împărtăşeşti devine un bun al tuturor.

Cel care ştie să tacă deţine o putere cu atât mai copleşitoare, cu cât, de acela mai multe ori, ea rămâne necunoscută celor pe care îi serveşte. Aceasta este dominaţiei acestei puteri: împotriva unei puteri de care te temi că va pune stăpânire pe tine lupţi, dar cea pe care nici măcar nu o bănuieşti, o suporţi fără măcar să ştii cum să i te împotriveşti.

Tăcerea este una dintre acele binefăcătoare emanaţii, ale cărei nevăzute, dar suverane efecte înviorează slăbiciunile, reface vigoarea sufletească şi ne copleşeşete cu bucuriile seninătăţii, împăcării cu sine şi calmul interior.

Cel care ştie să tacă ne aduce aminte că interiorul lucrurilor este la fel cu exteriorul; cel mic este la fel cu cel mare; nu există decât o singură lege, iar cel care acţionează în toate este Unicul, deoarece nimic nu este mic sau mare în economia divină. Oamenii sunt zei muritori iar zeii sunt oameni nemuritori. Ferice de cel care înţelege aceasta, deoarece are cheia tuturor lucrurilor. Legea misterului ascunde un mare Adevăr. Adevărul este necesar să fie cumpănit după gradul de înţelegere, să-l ascundem celor răi, care nu pot înţelege decât fragmente, din care pot face arme de distrugere. Adevărul trebuie să fie închis în inimă şi făcut să vorbească prin fapte. Cunoaşterea este puterea, credinţa este sabia, iar tăcerea o armură invincibilă.

Ce vârsta are dragostea?

"Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine - Gabriel Jose Garcia Marquez"

Cuplurile in care diferenta de varsta este vizibila produc comentarii, insa de multe ori iubitii se completeaza reciproc si se inteleg foarte bine
Ne atrag atentia pe strada, uneori ne miram, alteori comentam rautacios atunci cand ii vedem. Cateodata chiar ii invidiem, pentru linistea ce pare sa domneasca in cuplu. Este vorba despre acele cupluri in care diferenta de varsta este vizibila, despre care carcotasii spun ca sunt cladite doar pe baza intereselor materiale.
Cuplurile atipice ofera experiente din care cei care le analizeaza pe toate fetele din motive variate, pot respinge sau pot accepta si invata, sau pot sa nu inteleaga nimic. A blama unu cuplu doar pentru iese din tiparele facute de oameni pentru oameni, ar insemna aplicarea zicalei:cine nu e cu noi e impotriva noastra.
Unii m-ar corecta si ar spune ca prima regula in dragoste este ca nu exista reguli. Sau poate era vorba de politica... dar sa revenim la subiect. Nimeni nu condamna relatiile de iubire dintre persoane cu varste indepartate, dar te face sa te intrebi: oare ce sta la baza relatiei lor?
Da, poate exista iubire in situatia data. Da, cred ca o astfel de relatie este unica si savuroasa. Nu exista retete in iubire. Daca iubiţii reusesc sa treaca peste tabu-uri au toate sansele sa fie fericiti impreuna.
Ce ne incomodeaza de fapt intr-o astfel de relatie?
Gura lumii, nu? Care cum se traduce? Etica, morala... integritate. Mama, tata, vecinii? Cat de mult timp poate dainui o astfel de iubire?
Ne pasa uneori cam mult de gura lumii. Fiecare trebuie sa isi traiasca propriul destin si sa invete lectiile singur. Deseori le spun celor care se jeneaza de vecini, rude, etc" traieste vecina cu tine? Cand plangi zile intregi vine sa te ajute sa treci momentul? Fericirea ta este guvernată de ceea ce zic ceilalţi? etc" Oamenii care nu au ce face ii judeca pe altii. Dar, bârfa şi calomnia a devenit, de mult, un sport naţional.
"Gura lumii n-o astupa nimic, doar pamantul"...
Intru-un fel eu zic ca e pacat ca tinem atât de conveniente, sau de "moda", sau de: "oare ce o sa zica lumea?".
Culmea este ca majoritatea se tem de gura lumii. Se feresc de familie, de vecini, de colegi etc. Alergăm unii după alţii cu calendarul în buzunar şi dacă nu se încadrează în limitele convenienţei sociale, atunci … e mai simplu să fugim. Conteaza f. mult vârsta reala a partenerului ca spirit. Tinereţea este o stare de spirit. Dar tinereţea spiritului înseamnă şi curaj, nu doar acel curaj din spatele monitorului când te joci în spaţiu virtual, sau acela de a fi comod şi cu riduri pe suflet. Realizarile in viata depind si de o "loterie" in final, de norocul fiecaruia, etc. Însă, dacă ajungem să credem că norocul depinde doar de cele materiale şi nu ne ascultăm sufletul, cândva sufletul va şterge toate calendarele şi va dărui toţi banii, doar pentru un strop de iubire, dar … iubirea este un dar, mare dar, care ne este oferit de divin.
Ne este teama sa ne implicam, sa simtim ... să devenim vulnerabili … Dar ne îmbolnăvim, relativ rapid de tot felul de boli, iar apoi îmbătrânim repede. Cel care toata viata şi-a ferit sufletul de dragoste si de ce nu de teama de a fi respins neinteles ...il va feri la nesfarsit ...indiferent cat va dori sa se simta iubit(a) şi va ramane asemeni Luceafarului lui Eminescu, nemuritor si rece.

Iubirea, relaţia nu depinde de diferenta de varsta, ci de cat de multe lucruri au cei doi in comun si de modul cum evolueaza amandoi in timp. Virsta nu este un criteriu semnificativ. Nu se masoara in grade, cum nici dragostea nu se masoara in procente. As putea spune ca viata nu are limite, nu are ani, ci doar modalitati particulare de abordare.
Iubirea se naste cu un surâs, creşte cu un sarut si continua, dezvoltindu-se cu intelepciune, rabdare si frumusete sufleteasca. Însă, cine se aşteaptă ca drumul iubirii să fie doar surâs şi platitudine, e ca şi acela care aleargă în deşert după fata morgana, iar la un moment dat trece pe lângă oază, orbit fiind doar de fata morgana.
Probleme apar cand sunt diferente mari de educatie si de viziune asupra vietii, nu cand este diferenta de varsta. Cel mai important lucru in viata este: cat traim sa "iubim activ". Este o celebra expresie folosita de Constantin Noica: " Atata vreme cat "iubim activ", ramanem tineri pana la adanci batraneti", indiferent de diferenta de varsta dintre iubiţi.
Faptul asta ne "recicleaza" hormonii si ne mentine tineri la trup, la psihic si la minte.
Sunt convinsa ca atita timp cit un cuplu stie sa-si traiasca viata frumos nu conteaza deloc diferenta de virsta.
Iubirea nu cunoaşte limite de vârstă..., iubirea nu are oglindă ca să ne privim chipurile în ea...să ne vedem ridurile sau părul grizonat...iubirea trăieşte prin suflet, iar sufletul se simte, se iubeşte...nu se poate vedea decât prin însăşi iubirea!
Atunci când iubim ne îndrăgostim în primul rând de sufletul persoanei de lângă noi, de modul în care ne priveşte, în care ne zâmbeşte, de felul în care ne vorbeşte, de modul în care ne face să ne simţim cel/cea mai important/ă...
Ne îndrăgostim de sclipirea din ochii acelei fiinţe iubite, de râsetul care ne umple viaţa şi sufletul de bucurie..., ne îndrăgostim de tot ce înseamnă acea persoană.
Într-o relaţie înainte de toate între cei doi trebuie să fie compatibile sufletul, caracterul, educaţia, modul de a trata viaţa şi pe cei care fac parte din viaţă...şi nicidecum vârsta trupurilor.
Din dragoste poţi accepta orice înseamnă celălalt..., orice îl face fericit pe celălalt şi asta te face fericit pe tine însăţi, dar să nu fii cu cineva din cauza diferenţei de vârstă, a bârfelor societăţii, a unor clişee ieftine...este egoism, este teamă, este laşitate. Şi atunci ce facem de teamă..."stăm aşa...într-un picior până ne doare glezna" (N. Stănescu) ?
Aşteptăm pe cineva mai tânăr care să ni se potrivească şi pe care să-l iubim?
De ce? Sau am ajuns de dragul altora să creăm o iubire selectivă?...Dacă facem asta înseamnă că nu iubim..., iar dacă nu ne simţim pregătiţi pentru o astfel de relaţie mai bine renunţăm la ea.
Acolo unde nu e dragoste, nu e nevoie de declaraţii de dragoste. De fapt...nu e voie, nu e corect să le facem!!!
Cred că toţi cei care au astfel de mentalităţi ar fi de preferat să privească spre occident...unde inhibiţiile de acest gen sunt pe cale de dispariţie şi înainte de toate să devină conştienţi de efemeritatea vieţii...să nu se gândească mereu că într-o astfel de relaţie "trebuie", sau "sigur este vorba despre un anume interes" ci ...este de fapt vorba despre faptul că cineva a găsit un om cu care se poate înţelege şi...făcând abstracţie de vârstă şi de gura lumii...a realizat că aceea fiinţă este tot ceea ce îşi dorea...este persoana care l-a făcut ceea ce a vrut să fie, să se simtă cum a sperat mereu să se simtă...
Deci...să nu gândim mereu negativist la diferenţele de vârstă...Nu este uşoară o astfel de relaţie, dar nu este nici o problemă...depinde din ce punct de vedere este privită şi depinde foarte mult de caracterul şi de sentimentele celor doi.
Diferenţa de vârstă nu exprimă tinereţea unui suflet aflat într-un trup dintr-un timp trecut şi nici ridarea sufletului dintr-un trup tânăr!!!
Ea nu face altceva decât să aducă împreună două persoane născute în anii diferiţi, dar cu suflete pline de iubire şi compatibilitate...
Atunci când este dragoste adevărată... iubirea nu ţine cont de "anul de fabricaţie"!!!
Atunci când iubim cu adevărat... şi putem spune că ne-am găsit sufletul pereche...iubim fără să ne intereseze NIMIC.
De ce nu se spune niciodată..."mi-am găsit trupul pereche"? şi se spune mi-am găsit "sufletul pereche"?
Pentru că înainte de toate iubim fiinţa de lângă noi pentru suflet..., iar sufletul nu are vârstă!!!
Dacă vom vrea să fim fericiţi...ar trebui să căutăm un suflet cu care să îşi împartă restul vieţii şi nu un trup...
Sau am ajuns de dragul altora să creăm o iubire selectivă?...Dacă facem asta înseamnă că nu iubim..., iar dacă nu ne simţim pregătiţi pentru o astfel de relaţie mai bine renunţăm la ea. E mai bine să purtăm calendarul în buzunar şi să obsevăm cât de ridat ne este sufletul şi cât de bătrâni suntem, dar nu şi înţelepţi. Iubirea este un dar pe care nu-l poţi programa din calendarul din buzunar, pentru că Viaţa are doar eternitatea în faţa ei.
IUBIREA NU ARE VARSTA!! Iubirea n-are varsta, doar slabiciunea si prostia au!
Nebunia uneori si curajul intotdeauna separa cuvantul "om" de cel de "umanitate"...poti fi asemeni tuturor, sau esti unic si poti realiza extraordinarul! Nu fiti cu turma, luati-va in dinti taria de caracter si sangele rece in vene sa CREDETI in visele cele mai sortite esecului!
Frumusetea vietii sta in lupta pentru frumos...iar cei care incep aceasta lupta sunt nu neaparat eroii lui Ispirescu sau alt povestitor...sunt cei mai marunti oameni care isi fac din viata legenda!

teatru de umbre

http://www.artediem.org/modules.php?name=Art&m=INVM09
Teatrul "Magic Art"

Iubirea, eterna căutare şi enigmă a omului. Piesa Sakuntala lui Kalidasa vine din negurile timpului să ne amintească despre înţelepciunea Iubirii.Opera lui Kalidasa, emană desăvârşita cunoaştere a oamenilor şi profunda înţelegere a faptelor şi caracterelor umane. Citind pe nerăsuflate ultimile pagini ale dramei Sakuntalei, gustul amar al despărţirii şi suferinţei din dragoste dispare încetul cu încetul ramânând doar o mare nostalgie şi ne apare, de fapt, cea mai mare lecţie de înţelepciune a iubirii, pe care mulţi, atunci ca şi acum, nu au vrut să o înţeleagă. Iubirea rămâne cea mai profundă taină a existenţei umane, dar şi cea mai mare lecţie a sufletului.

Când omul primeşte marele dar al iubirii, nu trebuie să-l refuze niciodată, pentru că, acolo se află chiar calea către Paradis, către tărâmul zeilor. O iubire, care are de partea ei zeii, e o lecţie ce trebuie învăţată, e un cadou ce trebuie primit, pentru că ...sufletul omului nu va avea tihnă, dar nici zeii nu ne vor ierta, până când acea mare iubire nu se va împlini. A ne împotrivi iubirii este un mare păcat, iar dacă iubirea nu este împlinită pe pământ, atunci zeii vor găsi modalitatea de a o face să se împlinească în ceruri. De dragoste nu poţi fugi!

Iubitul meu! Iubirii nu-i trebuie dovezi!
Sunt eu, sunt tot aceeaşi, Sakuntala, mă vezi!
M-ai biruit cu fapta - şi n-o zic cu mustrare -
Ori eu am fost prea slabă ori tu ai fost prea tare,
Aceasta numai Indra o ştie-n cerul lui.

Căci iubirea nu este doar încântare ţi amăgire vremelnică, ci unire pe veci, spre a înfrunta mai uşor valurile vieţii pe pământ... Căci umbre suntem toţi pe acest pământ, şi cei ce trec dincolo de hotarul lor vor afla taina acestei lumi, ascunsă între viaţă şi moarte, între iluzie şi realitate, între cer şi pământ..."

Într-o atmosferă magică, între lumini şi umbre, mudre, voaluri şi muzică indiană, vă invităm să privim împreună aceste siluete, aceste umbre care suferă, cântă, râd, iubesc în această lume a tuturor înălţărilor şi prăbuşirilor. Ele ne amintesc de sufletul nostru, de iubirile de care am fugit... sau de cele în care ne-am contopit...

Să ascultăm, pentru o clipă glasul sufletului... şi să învăţăm să primim marele dar al iubirii, pentru că ceea ce zeii au hotărât, omul va îndeplini acum sau mai târziu, pe pământ sau în cer.

"Nu uita tu, cel care acum te crezi atât de mare, că iubirea nu are timp şi nu are hotare, ea are cerul şi zeii de partea ei, iar cei ce pe pamant se iubesc, în cer şi în viaţa de apoi ei tot se întâlnesc."


Scenariul adaptat dupa piesa Sakuntala lui Kalidasa: Svetlana Sauciuc
Regia: Sabina Arsenie
Scenografia: Tinela Pătruţ si Mircea Negru
Ilustratia muzicala: Gabriel Arsenie
Povestitorul: Svetlana Sauciuc
Actorii manuitori: Sabina Arsenie, Gabriel Arsenie, Tinela Pătruţ.

once upon a time la radiolynx

http://www.radiolynx.ro/emisiuni/24-armele-seductiei.html

http://www.radiolynx.ro/player/v407