Marturisirile unui mason - Stephen Knight

Autorul Stephen Knight a scris în 1983 o carte despre masonerie intitulată "Frăţia". În decursul cercetărilor sale realizate pentru a scrie cartea, i-a fost prezentat un om numit "Cristopher", un mason de grad 33. În Cafe Royal din Londra, Cristopher i-a aratat actele care atestau autenticitatea gradului său masonic şi i-a spus că abia aşteptă să "oprească putrefacţia" în care a intrat francmasoneria.

Stephen Knight l-a intrebat la ce trebuie să se aştepte o persoană din partea unui grup de francmasoni cu influenţă dacă acesta devine o ameninţare pentru ei, sau dacă descoperă că se folosesc de masonerie pentru a promova corupţia. Iată ce a răspuns Cristopher (grad 33):

"Nu este greu să aduci la "sapă de lemn" un om, şi îţi voi spune cum se face. Există mai mult de jumătate de milion de "fraţi" în Marea Lojă (din Anglia). Este foarte uşor să intri în masonerie. Secretul şi aroma puterii atrag oameni care sunt avizi după bani, relaţii şi influenţă."

Serviciu de informaţii
Cristopher a explicat că această structură organizatorică formează una dintre cele mai eficiente reţele de informaţii private. Prin folosirea numeroaselor relaţii şi contacte dintre masoni, oricând se poate afla orice detaliu, orice informaţie despre o anumită persoană, fie că este, fie că nu este francmason. Este vorba de Poliţie, Magistratură, Poştă, Telefoane, medici, angajaţi guvernamentali şi publici, patroni de firmă, etc. Se poate construi astfel un real dosar despre persoana vizată, şi asta foarte repede.

Odată ce toate aceste detalii şi informaţii despre viaţa persoanei sunt cunoscute, apar imediat şi slăbiciunile sau părtile vulnerabile ale persoanei în cauză: poate că are dificultăţi financiare, poate că viaţa socială nu este tocmai "corectă", poate că ascunde anumite detalii despre viaţa sa, etc. Toate aceste posibile vulnerabilităţi sunt foarte uşor de obţinut folosind reţeaua masonică care numără peste 600.000 de contacte.

Chiar şi un francmason de "bună credinţă" poate fi păcălit în a furniza informaţii sub pretextul că "fratele F. are nevoie de informaţii pentru a-l putea ajuta pe acest om". Ca să nu mai vorbim de cei care "cu plăcere" fac oficiul de informatori. Dacă "ţinta" a fost prezentată celorlalţi ca un frate mason aflat în încurcătură, acest lucru este suficient pentru ca orice francmason să furnizeze orice informaţii despre el, pentru a-l ajuta. În final se adună suficiente informaţii despre adversar pentru ca să se poată acţiona în modul cel mai eficient împotriva sa.

Represalii şi răzbunare
"Masonii pot acţiona în sensul stopării creditului bancar obţinut de adversar. Sau pot face ca liniile telefonice ale acestuia să nu mai funcţioneze. Dacă el încearcă să se lupte cu un grup de francmasoni fără scrupule care sunt pricepuţi în a folosi "reţeaua de informaţii", îi va fi foarte greu (dacă nu chiar imposibil) pentru că masonii din Magistratură şi Poliţie pot prelungi foarte mult rezolvarea în instanţă a diferendelor."

"Angajatorii, fie ei masoni sau nu, pot "primi" informaţii particulare despre cel care şi-a făcut din masonerie un duşman. Probabil că va fi dat afară (în cel mai rău caz) sau, cel mai adesea, îi va fi refuzată promovarea."

"Singuri doar cei care sunt adevăraţi "luptători" au speranţa de a învinge sistemul francmasonic. Ceilalţi însă, ajung să nu mai aibă încredere în nimeni. Nu primesc nici-un ajutor din partea nimănui, pentru că povestea lor pare atât de paranoică încat sunt luaţi drept nebuni. Este un fenomen cu adevărat straniu. Prin crearea unei situaţii care pare o pură fantezie pentru majoritatea oamenilor, francmasonii otrăvesc întreaga viaţă publică şi privată a adversarului."

Francmasoneria românâ
În plin scandal privind abuzurile şi cenzura practicate de Dragoş Şeuleanu (directorul Societăţii Române de Radiodifuziune - SRR) la radioul public, Eugen Ovidiu Chirovici (Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România - MLNR), a aprobat iniţierea acestuia în loja "I.C. Bratianu". Dar, ca să fii primit în masonerie, trebuie să fii recomandat de către un mason. Cine l-a "năşit" pe Şeuleanu? Nimeni altul decât Giuseppe Rossi, unul din foştii acţionarii de la postul Radio Contact, actualmente director la Kiss FM, radioul "favorit" al "Cârcotaşilor" Huidu şi Găinuşă. Rossi este şi Marele Orator al MLNR şi unul din oamenii "de casă" ai lui Adrian Năstase (grad 33 în francmasonerie), alături de Şeuleanu. Ce încrengătură... Aproape nu-ţi vine să crezi! Oare de asta nu se supără fostul prim-ministru când apare la "Cârcotaşi"?

Cum însă intrarea în "frăţie" nu se face pe gratis, Şeuleanu a trebuit să treacă proba de susţinere a viitorilor "fraţi". Care s-a materializat în oferirea unui post călduţ actorului Florian Pittiş, purtătorul de cuvânt al MLNR! Ce post? Director la Radio Romania Tineret. Mai târziu, Şeuleanu a desfiinţat acest post tradiţional al SRR, în complicitate cu Pittiş. Se pare că de desfiinţarea lui şi de vinderea frecvenţei pe care acesta emitea către alt post de radio, de orientare PSD, nu este străin nici Adrian Năstase. Ca răsplată, Pittiş primea în fiecare lună un salariu de 2000 euro şi bani pentru deplasări gratuite în străinătate. Dar poate că nu-i păstra pe toţi numai pentru el... că doar nu a uitat de "fraţii" din MLNR.

Mafie politică
Există voci din interiorul masoneriei române care spun că actuala conducere a MLNR dovedeşte că vrea să transforme total francmasoneria într-o mafie politică. De fapt, asta şi este: o mafie. Iar unii "fraţi" recunosc că sub mandatul lui Chirovici, masoneria a ajuns un fel de azil al şpăgarilor cu afaceri dubioase, al celor certaţi cu legea, al micilor baroni locali şi al figurilor controversate şi imorale. Aţi vrut recunoaşteri din interiorul masoneriei? Iată-le, tocmai le-aţi citit! Masoneria ESTE o mafie care PROMOVEAZĂ CORUPŢIA, IMORALITATEA ŞI NON-VALOAREA!

"De ce am părăsit francmasoneria?"
Charles Finney explică în cele ce urmează motivele pentru care a decis să părăsească francmasoneria. Făcea parte din loja masonică din Adams, New York de patru ani. Anumite evenimente din viaţa sa l-au făcut să devină un adevarat creştin şi să creadă sincer în Dumnezeu. Venise însă momentul întalnirii la lojă.

"Fraţii" masoni aflaseră, evident, că el s-a schimbat, astfel încât Maestrul care conducea ceremonia l-a invitat să înceapa el cu o rugăciune. De bună credinţă, Charles şi-a deschis inima şi a rostit o rugăciune sinceră. Ceilalti au început să se foiască la auzul acesteia. La încheierea întâlnirii comune, a fost invitat să rostească încă o rugăciune. Ceea ce a şi făcut, însă a fost deprimat si dezamagit de modul în care ceilalţi au primit acţiunea lui. Curând şi-a dat seama că nu mai are nimic în comun cu fraţii masoni iar credintele, ceremoniile şi jurămintele lor îi apăreau acum foarte stranii şi barbare, adevărate "fructe ale întunericului".

Retragerea în linişte
Fără a consulta pe nimeni, s-a dus la atelierul masonic şi a cerut retragerea din activitatea lojei. Charles era deja decis. Cu - sau fără - aprobarea lor, trebuia să părăsească loja. Ceilalţi masoni ştiau deja de intenţia lui! Ei au plănuit un festival masonic şi l-au invitat, prin intermediul unui comitet special, să ţină un discurs cu acea ocazie. Charles a refuzat explicând că nu-şi mai poate da aprobarea, prin ceea ce face, la nici-o acţiune a francmasoneriei. Timp de câţiva ani nu a spus nimic împotriva masoneriei, dar a considerat nule toate jurămintele sale masonice. În plus, renunţase să se mai prezinte altora ca fiind francmason.

Mărturisire publică
"Această situaţie a durat până la publicarea cărţii despre masonerie a lui William Morgan. La publicarea volumului am fost întrebat dacă este adevărat ceea ce se spune în carte. Am răspuns că este corect şi că din cate îmi amintesc, este vorba de o descriere a ritualurilor primelor trei grade masonice, aşa cum le primisem eu. Încă o dată am fost convins că ritualurile şi jurămintele masonice la care am fost obligat să particip sunt oribile."

"Am descoperit că aceste ritualuri şi credinţe masonice nu se ridicau la nivelul promisiunilor făcute înainte de aderarea la francmasonerie. Cu alte cuvinte, am fost păcălit. Am fost lăsat să înţeleg că există anumite secrete foarte importante care imi vor fi comunicate. Dar am fost dezamăgit profund. Examinând cu atenţie toate acţiunile şi ritualurile masonice, am ajuns la concluzia că francmasoneria este foarte periculoasă pentru Stat şi subminează autoritatea Bisericii."

Obligaţii anti-creştine
Obligaţiile francmasonului:
- să ascundă crimele săvârşite de un frate francmason;
- să-l ajute pe fratele francmason, chiar dacă acesta face un lucru rău;
- să-l favorizeze pe fratele francmason în orice acţiune politică şi de afaceri;
- să-i persecute până la moarte pe cei care nu se achită de obligaţiile masonice;
- să răzbune încălcarea angajamentelor masonice;

Conspiraţie împotriva Statului
Francmasoneria nu cunoaşte iertarea, compasiunea. Jurămintele şi credinţele masonice sunt barbare, iar învăţăturile sale sunt false. Refuză dezbaterea publică ascunzându-se sub mantia secretului. Masoneria este o conspiraţie împotriva Statului prin jurămintele pe care francmasonii sunt obligaţi să le respecte, nesocotind chiar şi legile ţării.

Întrebări legitime
Poţi să ai încredere într-un francmason care a jurat să ascundă crimele "fraţilor" săi? Ce fel de om este el? Poate fi el un bun judecător, un bun magistrat, un bun poliţist? Poţi să ai încredere într-un francmason care a jurat să-şi ajute confraţii aflaţi în dificultăţi financiare, mergând până la ascunderea faptelor şi a situaţiilor financiare reale, a crimelor şi a trădării? Ar putea fi el un martor corect într-un proces în care un alt francmason ar fi judecat? Ar putea fi el un contabil de încredere? Sau un înalt funcţionar guvernamental?

Răspunde sincer.

(Unele informaţii au fost preluate dintr-un articol scris de Silvian Handoca, publicat de AlterMedia)

Sursa: http://active.info.ms/?a=articles&p=50

Incinerarea lui Mircea Eliade - dorinţă testamentară sau voinţa discipolilor săi? Cum a reuşit părintele „Istoriei religiilor” să dea peste cap ortodoxia

http://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/incinerarea-mircea-eliade-dorinta-testamentara-vointa-discipolilor--reusit-parintele-istoriei-religiilor-dea-cap-ortodoxia-1_555864accfbe376e354a571f/index.html

Părintele „Istoriei religiilor” a lăsat posterităţii nu doar o operă de mare valoare, ci şi multe semne de întrebare rămase fără răspuns. Moartea sa, incinerarea trupului după tradiţia indiană şi slujba oficiată la Chicago de un pastor neoprotestant au stârnit discuţii controversate în lumea creştin-ortodoxă. Cele mai fidele mărturii despre ultimele clipe ale vieţii lui Mircea Eliade au fost consemnate de Ioan Petru Culianu, în „Mahaparinirvana”. Unul din cei mai apropiaţi discipoli ai lui Eliade spune că a fost printre primii care a aflat de la Christinel (a doua soţie a lui Mircea Eliade) ce s-a întâmplat în seara zilei de 14 aprilie 1986, atunci când Eliade a suferit un atac cerebral. „Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără raspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute”. Timp de o săptămână, Eliade a fost vegheat încontinuu de soţia sa şi de numeroşi discipoli care au venit la spital îngrijoraţi de soarta profesorului lor. Deşi, la un moment dat, existau speranţe că se va face bine, inima lui Eliade a încetat să mai bată marţi, 22 aprilie 1986, la vârsta de 79 de ani. „Miercuri la ora două a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67, între două pasaje din înţelepciunea lui Iisus Sirach şi Apocalipsa lui Ioan. David Tracy a citit o pagină din Mitul Eternei Reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America”, este mărturia lui Culianu. Funeralii cu discursuri în română, engleză şi franceză Ceremonia funerară a lui Eliade a avut loc la Capela David Rockefeller din incinta campusului Universităţii de Chicago. Martor la funeralii, Stelian Pleşoiu, apropiat al familiei, a relatat cu lux de amănunte ritualul ceremoniei. „Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown, rectorul capelei, urmat de ceilalţi invitaţi şi oficiali. A fost rostit Tatăl Nostru în româneşte de către Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Naşterea Domnului din Chicago. După care a urmat cuvântul de rămas-bun al lui Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar şi în româneşte. A urmat Ioan Petru Culianu cu o rugă inspirată din filosofia indiană. Au urmat cuvintele de rămas-bun ale câtorva profesori şi colegi apropiaţi, după care serviciul divin a fost încheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era şi Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade”, îşi aminteşte Stelian Pleşoiu într-un interviu publicat în anul 2007 în revista „Argeş“. „În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricouer, Wendy O'Flaherty şi subsemnatul au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: română, franceză şi engleză“, confirmă Ioan Petru Culianu. Stelian Pleşoiu spune că atât Mircea Eliade, cât şi soţia sa, Christinel (12 ani mai târziu), au fost incineraţi în urma dorinţei lor confirmată prin testament. „Dragostea şi respectul lui Eliade pentru cultura indiană şi tradiţia în care indienii se incinerează a câştigat tot mai mult teren în faţa situaţiei imposibile de a se întoarce acasă, oripilat la gândul ca şi-ar putea îngropa corpul într-un pământ străin din care ar fi fost mutat sau abandonat cândva, plus costul extraordinar de menţinere a unui mormânt şi, în final, neavând nici un fel de moştenitori, toate acestea nu au făcut decât să-l convingă pe Eliade sa ia o decizie foarte practică, poate unica de acest fel din viaţa lui: aceea de a fi incinerat şi de a rămâne pe veci sub formă de cenuşă în incinta cimitirului Universităţii de Chicago”. Întrebările părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost unul din cei care s-a îndoit de voinţa lui Eliade de a fi incinerat după moarte. În lucrarea „Mormântul furat”, acesta a încercat să explice de a fost ars trupul lui Mircea Eliade, relatând experienţa întâlnirilor cu Mircea Eliade şi cu soţia, Christinel. Subiectul a fost readus în atenţie recent, de site-ul mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, locul unde părintele Gheorghe Calciu este înmormântat. „Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţămîntul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade”, concluzionează Gheorghe Calciu Dumitresa. Mai întâi, acesta rememorează întâlnirea pe care a avut-o acasă la Eliade, la Chicago, în februarie 1986: „La un moment dat, când atmosfera devenise foarte destinsă şi chiar amicală, l-am întrebat pe Mircea Eliade dacă intelectualismul lui în problemele religiei sau cunoaşterea adâncă a religiilor orientale i-au afectat în vreun fel ortodoxia, mărturisindu-i că aceasta era întrebarea care ne chinuia pe noi, noua generaţie care trăiam în duhul ortodox, fie că eram preoţi, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tărie că nimic nu s-a mişcat în sufletul său din credinţa lui, că el şi-a construit o credinţă simplă, cît mai simplă, că a unui ţăran roman şi că aceasta temelie a rămas nezdruncinată în el”. „Un ţăran simplu nu se arde” Părintele Calciu-Dumitreasa spune că a aflat de moartea lui Eliade şi de incinerarea lui chiar pe 23 aprilie 1986, în ziua în care a avut loc incinerarea şi funeraliile. „M-am tulburat foarte tare în inima mea. De ce m-a minţit? De ce nu mi-a spus că avea de gând să se ardă. De ce mi-a spus că are o credinţă de ţăran, simplă, fără nici o urmă de orientalism? Un ţăran simplu nu se arde”, se întreba părintele G.C. Dumitreasa. În luna iunie, părintele profesor a revenit în America şi a vizitat-o pe Christinel Eliade, pentru a găsi răspunsuri la întrebarea de ce a fost incinerat soţul ei. Pentru a imprima cât mai fidel dialogul, acesta şi-a luat şi o cameră video. „Doamna m-a primit cu bunăvoinţă, am trecut în fugă cu aparatul prin cele câteva camere, apoi am intrat în salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de cameră sfântă în care, pe un cămin special, se afla într-o firidă o fotografie a lui Eliade. De o parte şi de altă ardeau două lumânări; alte câteva obiecte care aparţinuseră celui dispărut. O atmosferă păgână, orientală: Eliade devenise un fel strămoş zeu, un soţ zeificat”, remarca G.C. Dumitreasa. Incinerarea după moarte, dorinţa împărtăşită soţiei Mărturia filmată a discuţiei nu a rămas şi pentru posteritate, deoarece părintele profesor uitase să scoată capacul de pe obiectiv. „Doamna mi-a spus că acolo îşi face ea rugăciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am întrebat-o: «De ce l-aţi ars, doamnă?» Mi-a răspuns că, de mai mulţi ani, când se plimbau seara, treceau pe lângă o capelă foarte frumoasă, unde era un cenotaf (monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut, n.n) şi aşa au hotărât ei că primul care va muri să fie ars de supravieţuitor, iar al doilea să lase prin testament să fie ars. Atunci am crezut-o şi l-am acuzat pe Eliade pentru hotărârea luată şi pentru că a evitat să-mi spună adevărul”, mai notează Gheorghe Calciu. Peste mulţi ani, în 2003, părintele profesor a rejudecat lucrurile într-un mod diferit. „M-am întrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormântul său, la care să fi putut noi merge. Încet-încet şi-a făcut drum în mintea şi în inima mea gândul că poate nu era el cel atât de vinovat, cât cei din jurul său care l-au târât într-o aventură nefericită, profitând de boala şi de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat îndoiala că acestea s-au făcut cu acceptul lui. Poate că a fost un fel de complot al unora din cei îndureraţi de moartea lui, care au crezut că vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale” Concluzia părintelui în urma cercetărilor făcute a fost că Mircea Eliade nu a dorit să fie incinerat. „Eu cred că Eliade a fost ars fără consimţământul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi, în care s-a lăsat atrasă şi doamna Eliade. În consecinţă, mă rog pentru el ca pentru un om cu moarte şi înmormântare normală şi îl pomenesc la un loc cu toţi cei care au crezut şi au contribuit la cunoaştere şi s-au constituit în lumini ale neamului nostru”. https://www.youtube.com/watch?v=knSoGvUX40A Citeste mai mult: adev.ro/noiq7k

DECALOGUL CHOMSKY

Noam Chomsky (n. 1924) este un reputat lingvist american, profesor emerit la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În afara mediilor academice, Chomsky este mult mai cunoscut în lumea întreagă pentru activitatea sa politică, îndeosebi în ceea ce priveşte critica vitriolantă la adresa politicii externe a Statelor Unite, dar şi a guvernelor altor mari puteri. Drept care este considerat şi o personalitate marcantă a stângii politice din Statele Unite. Noam Chomsky a identificat şi a explicat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, regulile de bază ale manipulării pe care se bazează puterea politică în criza de legimitate şi pe care el le numeşte strategii ale diversiunii. Ele au fost sintetizate în ceea ce poate fi numit “Decalogul Chomsky”. Decalogul Chomsky 1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate Pentru aceasta: Să distragi permanent atenţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoţional. 2. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai naţiunii Pentru aceasta: Inventează false ameninţări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real şi angajează opinia publică, iar apoi oferă soluţiile. Un exemplu: Favorizează insecuritatea cetăţenilor, apoi guvernarea providenţială salvează naţiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu preţul limitării propriilor libertăţi democratice. 3. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumată de guvern), “gri” (parţial asumată) şi “negre” (niciodată asumată) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamenţă preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului. Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porţii anuale, conform unui program anunţat. 4. Poporul trebuie să creadă că şi ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trai mai rău este tot pentru binele său Pentru aceasta: Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat. 5. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu-i permită sesizarea legăturii dintre cauze şi efecte Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire superficială, naivă şi cu predispoziţie la intoxicări informaţionale. 6. Poporul trebuie dezobişnuit să problematizeze realitatea şi să acţioneze sub impulsul emoţiilor Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat. 7. Poporul trebuie obişnuit cu satisfacţii ieftine, care să-i ocupe timpul şi să-l demotiveze în atingerea unor idealuri superioare Pentru aceasta: Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ideal de a tine cetăţenii în ignoranţă şi a manipula opiniile colective după bunul-plac. 8. Poporul nu trebuie să aiba acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă şi obiectivă Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul şi îl ţin legat de emisiuni şi seriale vulgare, ce trag inteligenţa în jos. 9. Poporului trebuie să-i fie indus spiritul turmei Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă şi sunt uşor de controlat. 10. Poporul nu trebuie să creadă în existenţa strategiilor şi mijloacelor oficiale de manipulare Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Leacuri cu care monahul Pahomie a păcălit boala 92 de ani

http://ortodox.md/articole/leacuri-cu-care-monahul-pahomie-a-pacalit-boala-92-de-ani/ N-a luat niciodată medicamente și nu a apelat la tratamentele chimice. Singurul lui medic a fost doar Bunul Dumnezeu! Asta nu înseamnă că nu a fost bolnav niciodată, dar la vreme de boală a apelat întotdeauna la plante din grădina Domnului. Așa se face că în nenumărate rânduri mi-a dezvăluit o parte din terapiile sale, precum și remediile naturiste pe care le-a folosit de-a lungul atâtor ani. Despre leacurile pentru răceală, pentru oase, dar și pentru liniștea creierului, am aflat taine, pe care acum le vom dezvălui tuturor. Poate că ar fi făcut-o părintele, pe când încă mai era printre noi, dar timiditatea l-a împiedicat să o poată face prin viu grai. Mi-au rămas nenumăratele înregistrări pe reportofon, dar și amintirea unui monah desăvârșit. Taifas la o ceașcă de ceai verde De obicei am rămas mai multă vreme la Mănăstirea Cozia, în timpul iernii. Sfânta Liturghie îmi mângâia sufletul, Utrenia, Vecernia, Ceasurile, toate îmi primeneau trăirea întru Hristos, iar în vremea dintre slujbe, zăboveam ore în șir în chilia părintelui. Despre dragostea lui pentru plante, am aflat dintru început. Am înțeles foarte lesne de ce părintele avea atâta energie și o imunitate de invidiat, pentru un nonagenar. Încă de la prima mea vizită, m-a servit cu un ceai verde fierbinte, dar a avut grijă să-mi precizeze că: „Eu nu am fost adeptul cafelei niciodată. În tinerețe am mai băut, ocazional, dar o făceam de complezență, nu pentru că mi-ar fi plăcut. Știu că are efecte energizante și că revigorează un organism obosit, dar la fel de bine știu că un ceai cald, îndulcit cu miere face mai mult decât orice cafea din lume. V-am așteptat cu un ceai verde, pentru că mă vizitați înainte de prânz și așa obișnuiesc de când sunt în mănăstire: în prima parte a zilei, beau numai ceai verde. Chiar dacă plantele au devenit adevărate medicamente pentru mulţi dintre noi, nu trebuie să uităm că şi acestea au o istorie. Mai întâi a apărut ceaiul negru, apoi arborele de ceai a fost cultivat şi utilizat și în Rusia la fel de mult ca în China și uite-așa ne-am trezit consumând în același timp două tipuri de ceaiuri. Atât cel negru, cât şi cel verde, conţin multe vitamine şi săruri minerale, dar şi flavone, alături e magnifica vitamină C, care poate fi economisită şi mobilizată mai eficient împotriva radicalilor liberi. Cultul ceaiului a apărut însă abia în timpul dinastiei Han, când au început să-l aplice ca pe cel mai eficient medicament. Călugării taoişti chinezi au afirmat că ceaiul nu numai că face mintea mai ageră, dar generează înţelepciune, ridicând spiritul. Cam asta era dintru început, apoi au ajuns și călugării noștri mari consumatori de ceaiuri.” Ceaiurile cele mai sănătoase sunt cele din plante culese la timp Faptul că întotdeauna beam un ceai de calitate în chilia părintelui Pahomie m-a făcut să îndrăznesc să-l întreb câte ceva și despre celelalte ceaiuri pe care le avea în dulăpiorul de la intrare. Abia atunci mi-am dat seama că acest călugăr smerit și mult prea tăcut, avea chilia doldora de ceaiuri, care mai de care mai folositoare în diferite afecțiuni și că ne servise cu ceai verde, considerându-l unul dintre ceaiurile „pentru oaspeți”. Ne-a povestit apoi că ceaiurile cele mai bune calitativ, sunt ceaiurile din plante pe care ți le culegi singur. Nu există anotimp în care să nu poți face o fiertură din plante culese de tine însuți, care sunt de departe cele mai sigure și mai eficiente leacuri din lume: „E bine însă să aveţi grijă ca plantele să fie culese din zone curate din punct de vedere ecologic, evitând locurile poluate, de la marginea şoselelor, din parcuri, sau de pe lângă calea ferată. Cele mai eficiente ceaiuri sunt cele care se obţin din plante proaspăt culese. Şi asta o puteţi face singuri, începând de primăvara timpuriu (uneori chiar pe la jumătatea lunii februarie) şi până la sfârşit de noiembrie. Sunt situaţii în care puteţi face un ceai din plantă proaspătă chiar şi iarna, cu condiţia să ştiţi locul exact unde se află planta sub zăpadă (urzica, rostopasca). În general însă, există perioade stricte de recoltare şi anume: florile se culeg la începutul perioadei de înflorire; frunzele se adună înainte şi după perioada de înflorire a plantei; fructele se recoltează întotdeauna când sunt bine coapte, iar rădăcinile se scot din pământ la începutul primăverii sau la sfârşitul toamnei. Regula de bază pentru ca plantele medicinale să fie eficiente în procesul de vindecare a anumitor boli este aceea ca recoltarea acestora să fie făcută obligatoriu în perioada conţinutului cel mai mare de substanţe active şi niciodată atunci când sunt acoperite de rouă.” Dumnezeu a lăsat bolile, dar și ceaiuri tămăduitoate Despre boli, părintele Pahomie spunea că de simțit le-a simțit întotdeauna, doar că nu a vrut să le ia în seamă. A fost întotdeauna conștient de faptul că Dumnezeu a lăsat bolile pe pământ ca pedeapsă pentru păcatele săvârșite de oameni, dar tot El, în marea Lui bunătate pentru oameni a lăsat și leacuri pentru fiecare boală în parte. Omului îi trebuie doar un dram de voință, pentru a căuta leacul care i se potrivește spre a învinge boala. ”Leacurile acestea, au existat de când există plantele pe pământ, că unii le numesc bătrânești, băbești, mănăstirești, leacurile sunt leacuri, iar noi trebuie să le lăsăm moștenire celor ce vin după noi, altfel se pierd și e păcat mare. Dintotdeauna au existat oameni sănătoși și oameni bolnavi, iar leacurile le-au fost de mare ajutor tuturor. Este adevărat, sunt persoane cu o sănătate de fier, dar măcar o dată în viață au răcit, au tușit sau i-a durut un picior. De sute de ani, oamenii au tot experimentat fel de fel de leacuri și s-au tămăduit cu frunze, cu fructe, cu rădăcini, cu fierturi, alifii, dar înainte de toate cu ceaiuri. La un moment dat fiecare dintre noi lasă aceste leacuri celor care ne urmează, deși multe dintre ele sunt mai mult sau mai puțin modificate. Important este să respectăm cantitățile, așa cum le-am moștenit, pentru că sunt situații în care și plantele pot să facă rău. Trebuie să fiți cu mare grijă și să spuneți asta tuturor adepților tămăduirii cu ajutorul plantelor.” Jarul încins calmează durerile reumatice Deși l-am cunoscut pe acest monah, pe când se afla în preajma vârstei de 90 de ani, avem impresia că mă aflu lângă un om cu cel puțin 20 de ani mai tânăr. Este incredibil cât era de lucid și de doritor de a împărtăși din trăirile sale, dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult era vioiciunea din privire și pașii vioi, de om tânăr, pe care adesea l-am admirat în timp ce parcurgea distanța dintre chilie și biserică. Aici se oprea întotdeauna în prima strană din dreapta și stătea în picioare pe tot parcursul slujbei. L-am întrebat, dacă nu îl dor genunchii sau spatele, atunci când îngenunchează și mi-a mărturisit că iarna mai simte câte un junghi în spate sau la picioare, dar seara se oblojește cu leacuri din chilie și a doua zi e ca și nou. Ceea ce îi mai dădea oarecare bătaie de cap era o hernie de disc, veche de vreo șaisprezece ani, pe care însă o trata cu jar încins:„Dintre toate afecţiunile coloanei vertebrale hernia de disc este cea mai periculoasă, pentru că de cele mai multe ori se ajunge la intervenţia chirurgicală. De obicei poate să apară în orice parte a coloanei vertebrale, de cele mai multe ori afectează zona lombară sau cervicală. Ruperea unui disc din coloană sau pur şi simplu tasarea lui, duce la pierderea lichidului care menţine flexibilitatea coloanei şi apare acea durere sfâşietoare, pe care trebuie să o calmăm cât mai repede. La mine, oasele sunt doar tasate. Părintele Calinic Stan, pe care eu l-am găsit aici, în mănăstire, spunea că razele calorice, emanate de jarul încins sunt cele mai eficiente. Și am experimentat și eu. Pentru aceasta însă, trebuie să avem în casă o sobă sau un şemineu cu lemne. Se face focul şi se aşteaptă domolirea acestuia, iar când jarul este format, bolnavul îşi descoperă spatele (se dă jos inclusiv maieul) şi se aşează cam la 30 cm de jarul încins. Se stă maxim 20 de minute la gura sobei (eu nu prea mai rezist decât vreo 10-15 minute), apoi se îmbracă haine de lână sau de bumbac, nici vorbă de haine sintetice. Pentru ameliorarea durerilor, procedura se repetă dimineaţa şi seara, timp de 5 zile, iar pentru vindecarea definitivă (dacă este doar leziune şi nu fractură) se poate ajunge până la 10-15 zile.” Colagenul din planta de coada‑calului ajută oasele În ultimii ani se mai șubrezise și părintele, dar nu într-atât încât să apeleze la medic. Avea vizibile probleme cu genunchii și mi-am dat seama de asta pentru că la anumite momente din timpul slujbelor, nu putea să mai stea în genunchi și rămânea în picioare, în strană. I-am întrebat și pe ceilalți călugări din obște, dar toți miau confirmat că n-a fost nici măcar la un control de rutină și că se oblojește tot cu buruieni. Monahul Filimon, care îl ajuta pe părintele Pahomie în ultimul său an de viață, mi-a spus că avea mare încredere în siliciul din planta de coada-calului, în sensul că acesta întinerește şi redă mobilitatea articulaţiilor: „Siliciul conţinut din belşug de planta de coada-calului, este un mineral esenţial în producerea colagenului, care este direct răspunzător de sănătatea ţesuturilor musculare şi a mobilităţii articulare. Am citit undeva că siliciul solubil din organism determină menţinerea tinereţii organismului. S-a constatat că aportul mărit de siliciu, obţinut prin administrarea sistematică de coada-calului, alături de regimul vegetarian preponderent crudivor, ajută organismul să facă faţă mult mai uşor tuturor afecţiunilor. Maceratul obţinut din această plantă face ca siliciul să fie asimilat în organism cel mai uşor. Pentru aceasta se iau 200 g plantă proaspătă de coada calului, care, după ce se mărunţeşte, este acoperit cu 200 ml alcool alimentar de 60 de grade. Se lasă totul la macerat timp de 10 zile, după care se strecoară şi se depozitează la întuneric. Tratamentul durează trei săptămâni, timp în care se administrează astfel: 50ml macerat, în 50ml apă plată. Acesta poate fi reluat din trei în trei luni, fiind o inepuizabilă sursă de tinereţe. Studii de medicină experimentală arată că oasele fracturate se sudează de 1,5 până la 2 ori mai repede atunci când se administrează coada-calului, care pe lângă siliciu, este foarte bogată şi în săruri de calciu şi magneziu, ajutând la asimilarea rapidă a acestor minerale.“ Nicio plantă nu se infuzează mai mult de 6 minute Orice plantă poate deveni toxică sau își poate pierde proprietățile daca nu e folosita cum trebuie. În mod normal, planta nu se fierbe. Pentru un ceai sănătos, cu efecte benefice pentru vindecarea anumitor boli, întotdeauna se toarnă apă clocotită peste planta respectivă. Nicio plantă, fie frunze, fie rădăcină, fie flori, nu trebuie lăsată la infuzat mai mult de 5-6 minute. Excepție face doar ceaiul din coji de mere sau gutui. Cojile de mere inhibă celulele canceroase Ceea ce m-a impresionat cel mai mult și lucrul datorită căruia mi-am pus zeci de semne de întrebare, a fost acela că de fiecare dată când ne servea cu ceai, plantele infuzate erau altele. Dacă era frig afară ceaiul era de măceșe, dacă observa că te bântuie vreo viroză, pe lângă măceșe, adăuga și mușețel, afine, soc, rozmarin. Un ceai care mi-a plăcut foarte mult la gust a fost acela din coji de mere:” Cum să nu facă bine acest ceai, dacă este făcut cu bucățele din fructul biblic, mărul. Important este să nu folosiți mere cumpărate din magazinele astea mari, ci mai degrabă din cele mici, viermănoase, acelea netratate sunt bune. Ceaiul de mere este bun pentru orice boală. Consumând atât fructele în întregime, cât şi cojile sub formă de poame sau ceai, trebuie să ştim că merele apără organismul de riscuri ale bolilor cardio-vasculare, astm bronşic şi diabet zaharat, mai eficient decât medicamentele. Unele studii au arătat că aceste fructe acrişoare inhibă dezvoltarea celulelor de cancer hepatic şi de colon. Merele au o puternică acțiune antioxidantă, deoarece conţin mulţi flavonoizi şi prin aceasta preântâmpină un mare număr de afecţiuni cronice şi degenerative. În cojile de măr există cantităţi mari de cvercitină, o flavonoidă cu acţiune antioxidantă puternică, care amplifică acţiunea vitaminei C şi astfel protejează de cancer în general. Coaja merelor poate fi consumată ca atare sau sub formă de fiertură. Se fierbe un litru de apă de izvor, până când dă în clocot, apoi se adaugă coaja de la şase mere şi se mai fierb împreună timp de două minute. Se ţine ceaiul acoperit un sfert de oră, după care se bea pe parcursul unei zile. După o cură de 60 de zile, se continuă cu trei porţii de mere pădureţe pe zi (câte un măr înaintea fiecărei mese principale), timp de 30 de zile. Se reia această cură alternativă până la stoparea evoluţiei tumorilor canceroase.” De când părintele nu mai este printre noi, când ajung la Cozia, am întotdeauna o strângere de inimă. Păstrez și azi coșulețul cu frunze uscate de iasomie, pe care părintele mi le-a dăruit pentru zilele în care oboseala mă va învinge. Privesc spre încăperea pustie de sub stăreție, acolo unde era chilia monahului Pahomie și mă gândesc de unde dobândise acest fost învățător, atâtea comori despre plantele de leac?! sursa lumeacredintei.com

Povestea imparatului si a inteleptului

Trăia odată un împărat. Era urâcios şi gras. Se purta urât cu oamenii şi nimeni nu-l iubea. Toată lumea îl ura. În fiecare zi ţipa la slujitori, îi ocăra, îi dispreţuia şi chiar îşi bătea joc de ei. Avea o plăcere meschină să chinuie parcă toţi oamenii, ba chiar şi bietele animale. Într-o zi, la curtea lui apăru un bătrân îmbrăcat sărăcăcios. Bătu la poarta curţii şi ceru să vorbească cu Împăratul. Slujitorii însă nici nu l-au băgat în seamă. Cine era acest bătrân de-şi permitea să vorbească cu Împăratul? Pentru a vorbi cu Împăratul trebuia să fii un om cu stare, să aduci daruri, să fii îmbrăcat preţios… Bătrânul plecă şi reveni a doua zi. Avea un toiag mare, sculptat frumos. Capul toiagului parcă semăna cu un cap de lup, iar corpul lupului aluneca ca o salamandră în josul toiagului. Bătu la uşă din nou: ― Doresc să-i vorbesc Împăratului, spuse bătrânul cu blândeţe. ― Nici gând, bătrân sărac ce eşti! spuse slujitorul de la poartă. ― Voi reveni şi mâine, spuse bătrânul cu căldură în glas. Îşi luă toiagul şi plecă. A treia zi apăru din nou. Bătu la poarta mare şi impunătoare. Slujitorii tocmai se pregăteau să-l dea afară când însuşi Împăratul ieşi din palat şi, văzând zarva de la poartă, strigă către ei să vadă ce se întâmplă. Toţi au căzut în genunchi cu capul plecat, făcând loc Împăratului să treacă. Doar bătrânul nostru stătea semeţ în picioare, iar privirea lui fermă ţintea direct către Împărat. ― Cine eşti tu? strigă Împăratul. Şi cum de cutezi să nu mi te închini, precum toţi ceilalţi? ― Eu nu mă închin decât bunului Dumnezeu, spuse calm bătrânul. Atunci Împăratul, furios că bătrânul a îndrăznit să-i răspundă, puse slujitorii să-l ia pe sus şi să-l închidă într-o închisoare din palat pentru nesupunere. ― Să te înveţi minte! Bătrân prost, mai spuse Împăratul printre dinţi… Nesupunerea ta te va costa libertatea şi, cine ştie, poate chiar viaţa! Bătrânul părea că nu putea fi atins nici măcar de pedeapsa Împăratului. Senin şi dârz, cu privirea fermă şi cu un zâmbet ce i se citea pe faţă, se lăsă dus cu uşurinţă pe sus de către slujitori. Ajuns în închisoare se aşeză pe jos. Puse toiagul său pe braţe, se întinse şi aştepta ca noaptea să cadă peste întreg regatul. Multă suferinţă exista în acest regat. Multă boală, sărăcie, minciună şi hoţie. Parcă toate relele se adunaseră în acel loc. Şi peste toate acestea slujea cu mândrie un răutăcios Împărat. Seara se lăsa peste ţinut. Luna apăru pe cer cu razele ei luminoase. Doar ea şi stelele ei ce mai luminau regatul năpăstuit. Împăratul îşi chema servitorii. Aceştia îl dezbrăcau, îl spălau, îl distrau şi chiar şi aşa tot mai primeau câte o pedeapsă şi câte o palmă de la Împărat. În fiecare seară, parcă se răzbuna pe ei. Se întinse în pat să se culce. În vis îi apăru bătrânul. Acesta îi spunea să fie bun şi iubitor, căci altfel îşi va pierde lumina vieţii. A doua zi, Împăratul îşi aminti visul, dar nu înţelegea ce înseamnă lumina vieţii. Se gândi că era doar un vis şi îl uită pe loc. Mai trecu o zi plină de răutăţile Împăratului. O zi în care lua şi mai mulţi bani de la slujitorii săi. O zi în care mai sărăcea încă o dată poporul şi aşa chinuit. Noaptea căzu din nou. Şi el îl visă iar pe bătrân. - .Vei pierde lumina vieţii de nu-ţi vei iubi slujnicii şi împărăţia.. Buimac de somn, Împăratul începu să se îngrijoreze puţin. Totuşi, spre dimineaţă, se hotărî să uite. Se gândi să vadă ce făcea bătrânul în închisoare, dar era prea mândru ca tocmai el, Împăratul, să se ducă la un bătrân sărac cu care, desigur, nu avea ce vorbi. Aşa că… ziua şi-o petrecu la fel ca şi celelalte, într-o răutate deplină faţă de semenii săi. Când seara s-a lăsat, Împăratul adormi şi visă acelaşi bătrân care, din nou, îi spunea că va pierde lumina vieţii de nu-şi va reveni la a fi bun. Când dimineaţa veni şi vru să se trezească, văzu tot noapte. Încercă să doarmă iar şi iar, dar nu mai putu. .De ce e noaptea asta atât de lungă?. se gândi el. Îşi chemă slujitorii şi ţipă la ei ca de obicei, întrebând de ce e noaptea aşa lungă. Slujitorii se uitau uimiţi la el şi la soarele arzător de afară. ― Mărite Împărat, afară este ziuă! Soarele e pe cer de mult… ― Cum? strigă el turbat, ieşit din minţi. De ce nu văd nimic în afară de întuneric? Toţi amuţiră. Nimeni nu mai spunea nimic. Împăratul furios tuna şi blestema. Începu să arunce cu ce apuca către servitori. ― De ce nu văd nimic în afară de întuneric? Sunt în beznă! Oh, Doamne, am orbit! Era linişte în palat. Toţi tăceau. Împăratul însă urla cât îl ţineau fălcile. Se împiedică şi căzu la pământ. Nu lăsă pe nimeni să-l atingă. Atunci îşi aminti visul. ― Aduceţi-l pe bătrân! El trebuie să ştie de ce am orbit! Grăbiţi-vă! Aduceţi bătrânul! Slujitorii îl aduseră pe bătrân. ― Iată, mărite Împărat, am făcut precum ne-ai cerut! Bătrânul e aici! ― Tu eşti vinovat de toate! spuse cu furie Împăratul, din cauza ta am orbit! Tu mi-ai apărut în vis şi mi-ai spus că voi pierde lumina vieţii. Acum am înţeles că lumina vieţii e vederea mea. Dă-mi vederea înapoi! Acum! ― Nu eu ţi-am luat vederea! Eu doar te-am atenţionat că o poţi pierde. Nu ai făcut însă nimic. Ai continuat să fii rău. Acum răul te ţine prizonier în lumea lui, în lumea întunericului. ― Ce trebuie să fac să-mi recapăt vederea? Şi vocea Împăratului se înmuie dintr-odată… mai avea puţin şi plângea… ― Pentru a recăpăta lumina vieţii, trebuie să recapeţi lumina în inima ta. Ochii sunt fereastra sufletului. Dacă în tine este întuneric, întuneric va fi şi în afara ta! Dacă vei regăsi lumina în tine, în inima ta, atunci lumina va fi şi în afara ta! ― Cum să fac acestea? Cum să-mi recapăt lumina vieţii? Te rog, ajută-mă! Te implor! Slujitorilor nu le venea să creadă că Împăratul cel nemilos se ruga de cineva; mai mult, implora. ― Ai putea începe să-ţi recapeţi lumina dacă, desigur, vrei şi tu. ― Da, vreau! Oh, Doamne, e atât de negru întunericul ăsta. Nu pot vedea nimic din jur. E mai rău decât o închisoare. Fac orice! Numai spune-mi ce să fac! ― Bine, spuse calm bătrânul! Poţi începe prin a-ţi cere iertare! ― Iertare? Cui? Ce, eu am greşit cuiva? ― Da. Tuturor! ― Nuuuu… Eu nu-mi cer iertare. ― Bine! Atunci te las în bezna cea întunecată. Asta alegi, asta ai. ― Nuuuu, stai! Nu pleca! Stai puţin, cred că aş putea, de fapt… ― Nu, nu aşa, zise bătrânul! Iertarea nu se cere pentru că trebuie să o ceri. Trebuie să simţi să-ţi ceri iertare. Trebuie să te căieşti pentru faptele tale rele, pentru tot ce ai făcut. Ăsta e primul pas către iertare. ― Şi dacă nu mă căiesc? ― Nu te vindeci! ― Oooo, dar nu mă pot căi… Nu înţeleg de ce am greşit. Ajută-mă tu! Atunci, în întunericul din faţa lui, văzu ca un film toate relele pe care le-a făcut oamenilor. Cum îi bătea, cum îi dispreţuia, cum le vorbea urât şi le fura avuţiile. Văzu sărăcia neamului lui, boala, mizeria, urâţenia. Avu un moment de căinţă… Niciodată nu văzuse aşa ca acum, toate acestea ca pe un film. Toate acele răutăţi erau din ordinul lui,toate erau făcute de el. Văzu femei sărace şi copii flămânzi, oameni şi bătrâni bolnavi, văzu cum oamenii lui băteau săracii pentru a le lua şi puţinul pe care îl aveau. Atunci izbucni în plâns! Şi plânse şi plânse… până când urletele lui de plâns se auziră în tot poporul. Urla, se căia şi plângea, că fiecare om din împărăţia sa îl auzea. Lacrimile lui se revărsau şiroaie peste obraji, peste pântecul voluminos, peste hainele scumpe şi preţioase, până jos, pe podea, de udară şi podeaua. ― Îmi cer iertare, spuse el. De la voi toţi aceia cărora rău v-am pricinuit! De la mame, de la copii, de la toţi slujitorii mei, de la tot neamul meu, de la tot poporul! Şi de la tine, bătrâne, îmi cer iertare! Îmi pare rău! Atunci toiagul bătrânului se lumină de-ndată. Trei raze de lumină plecară din toiag şi se înfăşurau una în alta, ca într-o salamandră şi direct în ochii Împăratului se absorbiră. De îndată, ochii Împăratului se luminară! Acum putea vedea din nou! Doamne, cât de bine era! Parcă niciodată nu văzu viaţa atât de frumoasă! Ce bună era lumina! Şi cât de orb fusese el… Cum de nu-şi dăduse seama cât de orb fusese până acum? De bucurie fugi şi îmbrăţişă pe bătrân, pe toţi slujitorii din palat. Toţi priveau încremeniţi, nu le venea să creadă nici lor ce se întâmplă cu Împăratul lor. Împăratul însă se hotărî să celebreze lumina vieţii. Acum ştia cât de importantă este lumina din inimă! A chemat toţi slujitorii, tot poporul său la palat. A făcut o masă mare şi a dat înapoi tot aurul pe care îl luase de la oameni, toate animalele, toate averile le-a înapoiat lor. Lui nu şi-a păstrat decât atât cât să trăiască. Pe bătrân l-a pus înţeleptul regatului, iar de atunci vorbesc mulţi că s-a întâmplat ceva cu totul magic poporului său. Când Împăratul îşi ceruse iertare, toţi slujitorii care erau de faţă au făcut şi ei la fel în gând, căci şi ei aveau micile lor răutăţi. Atunci pe loc cu toţii s-au schimbat la înfăţişare. Hainele lor ponosite s-au transformat în haine poleite cu aur, cei bolnavi s-au vindecat şi tot regatul strălucea de bunăstare, fericire şi abundenţă! Acum, tu, dacă auzi povestea mea, cere şi tu iertare în sinea ta pentru a primi mai multă lumina, bucurie şi bogăţie în viaţa ta! Aşa vei străluci şi ca un împărat vei fi! Şi aşa este!

Navaratri, cele nouă nopți ale reînnoirii

http://indiadarshan.ro/navaratri-cele-noua-nopti-ale-reinnoirii/ Posted by iulia in Festivaluri

În limba sanscrită există o vorbă, Yatha Pinde thatha Brahmande, care s-ar traduce prin “Așa cum e în microcosmos, la fel e și în macrocosmos” sau “Precum în cer, așa și pe pământ”. Universul e format dintr-o varietate de corpuri celeste aflate într-o continuă mișcare. Schimbarea poziției acestor corpuri produce o schimbare în toată structura cosmosului, deci și în ființele care trăiesc de pe pământ. Când natura se schimbă, e un semn bun că și omul trebuie să se schimbe. Populațiile antice știau să se sincronizeze cu evenimentele cosmice, știau să își alinieze stilul de viață cu ritmurile naturii. În India, valoarea acestui moment de tranziție este încă recunoscută și sărbătorită de două ori pe an, sub forma Festivalului Navaratri. Evenimentul celebrează trecerea dintre primăvară și vară, iar apoi dintre vară și toamnă. Data este stabilită după calendarul lunar și se situează în jurul echinoxiului. Se spune că această perioadă este deosebit de prielnică și pentru transformarea interioară a omului, pentru a depăși trăsăturile limitative ale vieții și a dobândi o cunoștere mai vastă și mai armonioasă. Dacă natura își schimbă hainele și se înnoiește, și omul trebuie să îi urmeze exemplul. Natura e ciclică, urmând firesc etape de creștere, maturitate, decădere, moarte, renaștere. Modul nostru de a fi nu e ciclic, pentru că nu mai trăim în ritm cu natura. Refuzăm să ne schimbăm. Navaratri înseamnă nouă nopți în timpul cărora sunt invocate trei aspecte complementare ale forțelor naturii. Potrivit gândirii indiene, orice element al creației este caracterizat prin trei atribute: Tamas (letargie, inerție, distrugere), Rajas (dinamism, pasiune, activitate) și Sattwa (puritate, echilibru) Potrivit acestor trei atribute, etapele transformării (cosmice și individuale) sunt: 1. Distrugerea vechiului Dacă vrei să cultivi o grădină, prima dată cureți și pregătești pământul. Curățarea presupune recunoașterea și eliminarea acelor lucruri care au efect negativ, dăunător, care împiedică înflorirea, creșterea a ceea ce e pozitiv. Piedica la acest pas este atașamentul față de starea prezentă. Vrem să ne schimbăm, dar vrem să rămânem la fel. Vrem să ne schimbăm, dar ne complacem în negativitate. Orice transformare prespune renunțare la confortul stării prezente. 2. Cultivarea noului După etapa de curățenie, urmează cultivarea calităților. Aceste calități sunt sădite, hrănite și susținute să crească, să înflorească. Rezultatul se manifestă în prosperitate, frumusețe, creștere, împlinire pe toate planurile. Urmarea firească a acestor realizări ar fi mulțumirea. Dar ce este mulțumirea? Poți să fii vreodată total mulțumit atâta timp cât îți dorești mereu ceva mai mult? Piedica la acest pas este numărul dorințelor egoiste. Oricât de mult am avea, oricâtă bogăție, frumusețe, succes, nu ne putem bucura de ele pentru că vrem mai mult, sau vrem altceva. 3. Armonia Atingerea stării de mulțumire și împlinire duce la bucurie, la trăirea vieții cu seninătate și pace. Navaratri e festivalul meu preferat din India, nouă zile și nouă nopți pentru a sărbători înnoirea naturii (exterioare și interioare).

DRAGOBETE 2014. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE Dragobete

http://www.b365.ro/dragobete-2014-traditii-si-obiceiuri-de-dragobete-ce-trebuie-sa-faci-in-aceasta-zi_203130.html

DRAGOBETE 2014: Ziua lui Dragobete, zeul tineretii, al veseliei si al iubirii in mitologia romaneasca coincide din punct de vedere al calendaristicii ortodoxe cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Sarbatoarea are insa origini stravechi. - See more at: http://www.b365.ro/dragobete-2014-traditii-si-obiceiuri-de-dragobete-ce-trebuie-sa-faci-in-aceasta-zi_203130.html#sthash.cSq33sdv.dpuf DRAGOBETE 2014. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci si transformat ulterior intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii. Urmand firul anumitor legende populare, se pare ca Dragobete (numit si "Cap de primavara", "Navalnicul" sau "Logodnicul Pasarilor") nu era nimeni altul decat fiul babei Dochi, un flacau extrem de chipes si iubaret, care seducea femeile care ii ieseau in cale. Dragobete a ramas insa pana in ziua de astazi ca simbolul suprem al dragostei autohtone. DRAGOBETE 2014: Obiceiuri si traditii stravechi Sarbatoarea Dragobetelui are o simbolistica bogata si interesanta. Dragobetele ingemaneaza in esenta sa atat inceputul, cat si sfarsitul - inceputul unui nou anotimp si al reinsufletirii naturii, sfarsitul desfatarilor lumesti caci incepe Postul Sfant al Pastelui. In vremuri de demult (in anumite zone chiar si astazi!), in aceasta zi de mare sarbatoare, tinerii imbracati in straie frumoase, cuviincioase obisnuiau sa se stranga in paduri si sa culeaga in buchetele cele dintai flori ale primaverii. Culesul florilor se continua cu voie buna si cantece, cu un fel de joc numit "zburatorit". La ceasul pranzului, fetele porneau in fuga catre sat, iar baietii le fugareau, incercand sa le prinda si sa le dea un sarutat. Daca baiatul ii era drag fetei, aceasta se lasa prinsa, ulterior avand loc si sarutul considerat echivalent al logodnei si al inceputului iubirii intre cei doi. Inspre seara, logodna urma sa fie anuntata comunitatii satului si membrilor familiei. Cei care participau la sarbatoare, respectand traditia, erau considerati a fi binecuvantati in acel an. Ei vor avea parte de belsug, fiind feriti in schimb de boli si febra. Conform anumitor superstitii din batrani, cei care nu sarbatoreau aceasta zi erau pedepsiti sa nu poata iubi in acel an. Daca vremea era mohorata in aceasta zi, daca era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strangeau intr-o casa "sa faca de Dragobete", sa petreaca, sa lege prietenii, sa se tina de jocuri si ghidusii. In anumite zone fetele tinere obisnuiau sa arunce acuzatii pentru farmecele de uraciune facute impotriva rivalelor in iubire. De asemenea, tinerii flacai isi crestau usor bratul in forma unei cruci si isi atingeau taieturile rostind juramantul de a ramane pe viata frati de sange. In anumite zone ale tarii, in aceasta zi, tinerii isi unesc destinele prin logodna, promitandu-si credinta si iubire. DRAGOBETE: Superstitii si credinte populare In vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necasatorite sa stranga zapada ramasa pe alocuri, zapada cunoscuta drept "zapada zanelor". Apa rezultata prin topire era considerata ca avand proprietati magice in iubire si in descantecele de iubire, dar si in ritualurile de infrumusetare. Se credea ca aceasta zapada s-a nascut din surasul zanelor. Fetele isi clateau chipul cu aceasta apa pentru a deveni la fel de frumoase si atragatoare ca si zanele. In aceasta zi, fetele trebuie sa se intalneasca cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul intregului an... Totodata, in sate se credea ca fetele care ating un barbat dintr-un sat invecinat vor fi dragastoase tot timpul anului. In anumite sate uitate ale Romaniei, din pamant se scot radacini de spanz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli. Este obligatoriu ca in aceasta zi barbatii sa se afle in relatii cordiale cu persoanele de sex feminin. Barbatii nu au voie sa necajeasca femeile si nici sa se angajeze in galcevi caci astfel ii astepta o primavara cu ghinion si un an deloc prielnic. Atat baietii, cat si fetele au datoria de a se veseli in aceasta zi pentru a avea parte de iubire intreg anul. Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute in aceasta zi. DRAGOBETE, 7 superstiţii: 1. Spălarea părului cu zăpadă În popor, se spune că de Dragobete fetele strângeau zăpadă și o topeau, pentru a se spăla cu apa obținută pe cap și pe față. În acest fel, se mențineau frumoase tot anul și băieții le remarcau mai repede. În zonele rurale, fetele foloseau apa din zăpada de Dragobete pentru a face diferite farmece prin care să-și atragă ursiții. 2. Sărutul eternității În unele zone din țară, superstiția de Dragobete spune că îndrăgostiții trebuie neapărat să se sărute în această zi, dacă vor să rămână împreună cât mai mult timp. De fapt, tot de Dragobete, îndrăgostiții fac o logodnă neoficială, prin care își jură iubire veșnică. Acest lucru îi ajută să fie împreună pe viață. 3. Ziua distracției și a veseliei De Dragobete, tradiția spune că nimeni nu trebuie să fie trist sau să plângă, deoarece așa va fi tot anul și va atrage ghinioanele asupra lui. În schimb, trebuie să petreacă și să se veselască, pentru ca tot anul să îi meargă bine și să aibă parte de voie bună. La sate, se organizau adevărate petreceri și baluri de Dragobete, pentru ca fetele și băieții să se întâlnească și să petreacă împreună. Unii strigau pe ulițe "Dragobetele sărută fetele", pentru a anunța marea sărbătoare a iubirii. Cei care petreceau frumos de Dragobete erau feriți de boli tot anul. 4.Ziua curățeniei Potrivit tradiției, femeile trebuie să facă ordine și curățenie în casă, pentru a avea un an îmbelșugat și a fi iubite de soți. Așadar, înainte să pleci la distracție, șterge praful și aspiră, ca să vadă iubitul tău cât ești de harnică. La țară, gospodarii se fereau să lucreze pământul sau să facă treabă prin curte, de teamă ca Dragobetele să nu-i pedepsească pentru că munceau, în loc să petreacă. 5. Zburătoritul Conform tradiției, de Dragobete se organizează "zburătoritul", un eveniment mult așteptat de fete și de băieți deopotrivă. Zburătoritul presupune ca băieții să alerge după fete, să le prindă și să le sărute. Odată ce se sărutau, se considera că începea relația lor de dragoste. 6. ÎntâLnirea celor care se plac Superstiția de Dragobete spune că dacă unei fete îi place de un anumit băiat, trebuie să face tot ce îi stă în putință pentru a se întâlni cu el în această zi. Se spune că dacă nu se întâlnește cu băiatul care i-a picat cu tronc, șansele de a fi împreună cu el sunt nule. 7. Semănarea busuiocului Potrivit unei tradiții străvechi, de Dragobete gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul. Dragobetele este o sărbătoare cu rădăcini slave de rit vechi. Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul sărbătorii Valentine's Day sau ziua Sfântului Valentin, ziua iubirii. Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, în ultimii ani el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca. Mai milte detalii despre sarbatarea de DRAGOBETE gasiti pe romaniatv.net. Etichete: 24 februarie 2014, ce trebuie sa faci de dragobete, DRAGOBETE 2014, TRADITII SI OBICEIURI DE DRAGOBETE. SARUT DE DRAGOBETE - See more at: http://www.b365.ro/dragobete-2014-traditii-si-obiceiuri-de-dragobete-ce-trebuie-sa-faci-in-aceasta-zi_203130.html#sthash.cSq33sdv.dpuf