Felinoterapia - AMIRA

Medicii au observat de multa vreme ca in familiile in care exista animale de companie, in special pisici, atmosfera este mai senina, bolile sunt mai rare, iar cand apar, afectiunile se vindeca mai repede. Se pare ca prietenul cel fara grai este capabil sa daruiasca stapanilor sai ceea ce nu poate fi cumparat cu toti banii din lume: dragoste si sanatate.

Iubitorii de pisici stiu ca favoritii lor mustaciosi simt cand pe stapan il doare ceva. Pisica incearca sa se culce pe locul dureros si, dupa un timp, durerea se potoleste si omul se simte mai bine. Bioenergeticienii considera ca pisicile au capacitati extrasenzoriale foarte dezvoltate. Acest lucru le permite sa vada aura omului si la nevoie sa o trateze. Inainte de toate, micutele patrupede pot fi ajutoare de incredere ale neurologilor si psihoterapeutilor. Ele reduc starile de neliniste, calmeaza, trezesc sentimente de incredere, de optimism. Si o fac total dezinteresat. Mai mult, in afara de influenta "terapeutica generala", pisicile isi manifesta talentele si in alte domenii ale medicinei.

"Specializarea" principala a pisicilor este sistemul cardiovascular. Pisicile sunt excelenti "cardiologi", asa incat celor care sufera de hipertensiune, au trecut printr-un infarct sau accident cerebral li se recomanda sa tina mai des in brate o pisica. Conform observatiilor facute de cercetatori americani, in cazul persoanelor care au pisici riscul de a face un infarct scade cu 30-40%.

Metodele felinoterapiei erau cunoscute inca din Antichitate, iar astazi au inceput sa se aplice din nou, mai ales in convalescenta si in recuperare. Specialistii au mai observat ca aceste animale ajuta la reducerea mai rapida a febrei in cazul persoanelor racite sau gripate, calmeaza senzatiile dureroase si chiar intaresc oasele! Conform uneia dintre ipoteze, torsul ar fi sursa actiunii terapeutice a pisicilor. S-a masurat si frecventa pe care o are torsul pisicii - intre 25 si 50 Hz.

Influenta bioenergetica a unei pisici este cu mult mai puternica decat cea a unui motan. Pisicile "fetite" vindeca mai bine afectiunile sistemului nervos si ale organelor interne, in vreme ce "baietii" sunt specialisti mai buni la capitolele artroza, spondiloza, osteopatii. Pisicile cu blana lunga sunt excelenti neurologi. Ele ajuta in cazul depresiilor, reduc irascibilitatea, normalizeaza somnul. Cele cu blanita de lungime medie sunt buni cardiologi, iar pisicile cu blana scurta trateaza mai bine afectiunile stomacului, ficatului si rinichilor. Pisicile siameze, pe langa faptul ca sunt de mare ajutor in tratarea racelilor, au un rol important si in profilaxia gripei. Simpla lor prezenta in locuinta anihileaza microbii care pot genera boala.

Pisicile negre sunt capabile sa absoarba foarte multa energie negativa si, de aceea, sunt de neinlocuit in curatenia energetica a locuintelor cu multa aparatura electrica. Una sau chiar doua-trei asemenea pisicute pot sa-i calmeze pe stapanii exagerat de impulsivi si temperamentali. Ferindu-si stapanul de excesul de energii negative, pisicile ajuta la normalizarea circulatiei, a metabolismului si chiar la resorbtia hematoamelor interne. In felul acesta ele previn infarctul, accidentele cerebrale, hipertensiunea, gastrita si osteopatiile. Pisicile roscate si cele bej nu pot absorbi la fel de multa energie negativa precum cele negre, in schimb ele ridica tonusul psihic al oamenilor langa care traiesc, prin emiterea de energie pozitiva. Pisicile albe sunt ajutoarele perfecte in cazul lipsei de energie. Pisicile cenusii si cele cenusiu-albastrii calmeaza foarte eficient starile de neliniste, de irascibilitate.

Totusi, nu exagerati folosindu-va favoritii in scopuri terapeutice. Pisica a depistat singura locul dureros si s-a asezat sa-l incalzeasca? Foarte bine! Numai sa nu o tineti cu forta. Daca ghemotocul de blana, care aparent dormea fara griji in bratele dvs, se ridica brusc si pleaca, inseamna ca pentru moment ii este suficienta energia dvs. negativa, cauzatoare de dureri. Dupa ce se va odihni si isi va reface fortele, mica vindecatoare se va intoarce singura pentru a continua tratamentul.

Cel ce spune “te iubesc” este fericitul şi frumosul lumii - anonim

Cînd cineva îţi spune “te iubesc”, simţi că-ţi cresc aripi. S-ar putea să te simţi flatat, or s-ar putea să te simţi îngrijorat pentru că nu-ţi doreşti dragostea ce-ţi este declarată. Dar, ştii tu oare că iubirea pe care o simte altul pentru tine este locuinţa conştiinţei, a inimii şi a minţii sale? Ştii tu, oare, că acela ce simte dragostea este merituosul autentic? Acela ce poate iubi este acela ce poate simţi, trăi, arde, visa şi vindeca? Ştii că “iubitorul” locuieşte în palatul de aur al dragostei atunci cînd îţi spune cu toată inima “te iubesc”? Nu despre tine este vorba în lăuntrul unei declaraţii de dragoste. Tu eşti numai un stimul. Iubirea, însă, vorbeşte despre cel ce-o simte. Despre cel ce-o exprimă. Iubirea este în starea de conştiinţă a “iubitorului”. Cînd îţi spune “te iubesc”, celălalt îţi vorbeşte despre locuinţa frumoasă a sufletului său. Îţi descrie locul interior din care te vede şi ochiul prin care te priveşte. Iubirea îl face neasemuit de frumos pe cel ce-o trăieşte cu întreaga fiinţă. ŞI această stare de iubire se răsfrînge, apoi, şi-n jurul lui, dar nu pentru că ar face personal ceva pentru aceasta. Iubirea nu se răsfrînge ca un efect al meritelor personale, cît pentru că ea se naşte într-un spaţiu sacru ce-l înconjoară pe acela ce iubeşte. Energia iubirii se transmite spontan, fascinant, tulburător, iar aceasta poate speria, poate îngrijora, poate..răni, tulbura sau poate respinge. Nu, nu iubirea respinge, căci iubirea nu respinge niciodată. Gîndurile noastre despre iubire ne îndepărtează de ea. Gîndurile noastre omeneşti îşi cresc picioare înalte pentru a fugi de iubire. Cu fiecare iritare, nefericire, judecată sau gînd negativ, ne ducem mai departe de spaţiul sacru al dragostei şi aceasta-i alegerea noastră. Cu fiecare bucurie şi cu fiecare clipă de iertare, ne apropiem de dragoste şi avem şansa extraordinară a renaşterii noastre în acela care poate spune “te iubesc”. Ar fi de dorit, ar fi de visat şi ar fi de căutat în fiecare zi starea de a fi tu “iubitorul”, căci în trăirea ta se piteşte frumuseţea şi-n puterea ta de a iubi se găseşte fericirea după care alergi neîncetat. În tine se află ochiul frumus, ca şi acela urît. Prin ochiul tău vezi “bîrna” sau “floarea” altuia. Dar, orice ai vedea, orice ai descrie, orice ai spune nu faci decît să descrii, să vezi şi să spui..cine eşti tu în lăuntrul tău. Gura îţi descrie inima şi, fie că vorbeşti de bine, or de rău, tu descrii starea de conştiinţă din care vorbeşti. Dacă spui şi simţi “te urăsc”, are asta legătură cu cel pe care-l urăşti? Nu, nu are. Deşi asta crezi. Deşi ai argumente să crezi. Îţi spui cît este de rău, de vulgar, de absurd, fanatic, nechibzuit, obraznic sau prost..”subiectul” urii tale. Dar..îl descrii din tine însuţi. În tine s-a cuibărit percepţia urii. ŞI aceasta este o stare de conştiinţă aflată la polul opus iubirii. De aceea poţi fi frumos în dragostea ta, dar..niciodată în ură. Poţi fi frumos în iertare, dar niciodată..în zbuciumul minţii tulburate. Pentru un om este firească şi tulburarea, dar să nu rămîi în ea mai mult decît ai rămîne cu degetul într-o baltă murdară. Căci..de acolo nu vei putea simţi “te iubesc” şi nu vei găsi gîndurile de dragoste pe care le visezi. Dintr-o baltă “murdară” nu poţi scoate apă bună de băut, cum dintr-o stare de spirit de “baltă” nu ai cum să simţi şi să gîndeşti dragostea. Cel ce spune “te iubesc” este fericitul şi frumosul lumii. Căci atunci el descrie “lăcaşul” interior din care priveşte obiectul iubit. De aceea nu ai un merit maret cînd altul te iubeşte, cît atunci cînd tu însuţi..iubeşti.

Despre umilinta- povestire sufita

„mândria omului obişnuit va dispărea într-o bună zi, dar mândria pe care o are o fiinţă spirituală în legătură cu sfinţenia sa, aceasta este foarte greu de lepădat.” Ramakrishna]

Adevărata umilinţă nu se obţine prin austeritate sau prin recitarea unor mantre, ea vine din pierderea lucidă a interesului faţă de toate tentaţiile oferite de către ego. Este o cale simplă, omenească a bunului simţ, care este inocentă şi lipsită de orice pervertire. În ea înţelegi cu putere că egoul nu are nimic esenţial de oferit.
O astfel de umilinţă se găseşte în credinţa că fericirea nu vine de la bani, de la confort, din satisfacerea dorinţelor sexuale sau din obţinerea faimei. Atunci când această înţelegere este trăită în adâncul fiinţei, când ea te pătrunde până la oase, ego-ul nu mai are nimic altceva de oferit şi atunci se ofileşte şi cade precum o bucată de piele uscată. Atunci, într-adevăr spiritul din om nu mai este înlănţuit în jocurile sale meschine.
O astfel de umilinţă aduce într-adevăr pacea interioară. Trecutul şi viitorul îşi pierd atracţia magnetică, iar atenţia este atrasă în mod spontan, fără efort, către momentul prezent, aici şi acum. O astfel de umilinţă îndepărtează tot ceea ce este fals şi astfel revelează şi dă viaţă puterii adevărate ce există în om.
Iată o minunată povestire sufită, care arată umilinţa unui lider:
“În palatul unui rege trăia un sclav pe care regele îl iubea foarte mult şi căruia i-a oferit poziţii din ce în ce mai înalte în regatul său, până când l-a făcut ministrul trezoreriei regale. Regele i-a spus însă să nu uite niciodată de unde a venit.
De când a devenit ministru, sclavul obişnuia să se încuie în ficare zi, timp de o oră, în camera trezoreriei. Ceilalţi miniştri, fiind invidioşi pe el, i-au spus regelui că acolo se petrecea ceva dubios.
În ziua următoare, regele s-a dus la camera trezoreriei şi s-a uitat înăuntru printr-o crăpătură din perete pentru a vedea ce făcea sclavul său acolo în fiecare zi. Nu mică i-a fost mirarea, când l-a văzut pe acesta dezbrăcându-se de straiele regale şi punându-şi înapoi zdrenţele şi lanţurile de sclav. Astfel, el se privea în fiecare zi în oglindă, timp de o oră, pentru a nu uita de unde plecase. Regele a intrat în cameră şi l-a îmbrăţişat pe ministrul său care fusese sclav, spunându-i: „Prietene, frate, îţi multumesc că mi-ai amintit că şi eu sunt doar un simplu sclav al Regelui Regilor.”

Sa nu mergi niciodata mai repede decat poate sa zboare ingerul pazitor! “

Am auzit o istorioară despre un grup de europeni care au plecat în expediţie prin Tibet împreună cu un şerpaş. Hotărâţi să ajungă într-o singură zi la tabăra unde erau aşteptaţi, au tot grăbit urcuşul, îndemnându-şi însoţitorul să meargă mai repede şi refuzând orice propunere de a face un popas. După multe ore de drum tibetanul s-a oprit fără un cuvânt, s-a aşezat pe o piatră şi a închis ochii. Cercetătorii l-au întrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au ameninţat că nu-i mai dau nici o plată dacă nu se ridică imediat să-i conducă la locul dorit. Călăuza a rămas neclintită. După o oră şi ceva a deschis ochii, s-a ridicat scuturându-şi un pic veşmintele şi a pornit cu pas liniştit, chemându-i pe oameni să continuie drumul. Aceştia au venit muţi de uimire. După o vreme, cineva a rupt tăcerea şi l-a întrebat ce l-a făcut să se oprească în felul în care o făcuse şi ce l-a înduplecat până la urmă să reia urcuşul.
Şerpaşul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia să ne oprim şi să aşteptăm până ne ajung din urmă sufletele, altfel călătoria noastră n-ar fi avut sorţi de izbândă.“

Povestea aceasta mi-a adus aminte o alta. Tot despre un tibetan.
El nu însoţea pe nimeni, ci plecase de unul singur spre o mânăstire ridicată în vârf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie cu fulgere şi tunete.
Omul a găsit un han unde să se adăpostească abia după ce s-a lăsat întunericul. A schimbat câteva vorbe cu stăpânul locului, a mâncat ceva şi s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziuă şi călătorul era gata de plecare. Hangiul s-a uitat pe fereastră, a văzut cum toarnă cu găleata şi a spus: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prăpăd, n-o să apuci să ajungi nici până la următorul han, darămite sus, la mânăstire!“ Drumeţul a deschis uşa şi i-a răspuns din prag: „Nu-ţi fă griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, aşa că picioarelor mele le este uşor să-l urmeze.“

Foarte probabil că istorioarele nu au fost născute deodată, ca gemenii, de acelaşi povestitor. Dar dacă le afli pe amândouă nu ai cum să nu te întrebi ce înseamnă a fi cu adevărat în ritm cu propriul suflet. Să nu îngădui trupului să gonească orbeşte îndemnat de urgenţe care te rup de sensul adânc al vieţii şi îţi barează chiar drumul spre culmea la care aspiri? Dar să laşi sufletul să se desprindă de celelalte învelişuri mai încete ale fiinţei, să-şi ia avânt pentru a marca locul unde şi ele vor ajunge, puse în mişcare de energia lui colosală? Şi de ce tocmai sufletul să fie înainte-mergător şi nu raţiunea sau voinţa? De ce tocmai sufletul să fie călăuza noastră prin lume, ce îl face pe el să deţină cunoaşterea care îi trebuie pentru a ne conduce la capătul nopţii?
La întrebarea aceasta primim răspuns atunci când întâlnim oameni în care sufletul vibrează fără măsură. Ceea ce spun ei este adevărat.
Au uşurinţa de a lăsa o amprentă în viaţa noastră şi atunci când nu-şi propun să transmită ceva. Totuşi ceva se comunică chiar prin simpla lor prezenţă. Au o înţelegere caldă a lucrurilor, un fel natural de a fi care face ca tot ceea ce este unic în fiinţa lor să intersecteze ceva universal.
Cei care au suflet se bucură să-i aprecieze pe cei din jur, să participe viu la frumuseţea pe care o presimt în ei, chiar şi atunci când aceştia nu-şi cunosc şi nu-şi celebrează frumuseţea interioară.
De ce să-i acordăm credit sufletului în propria viaţă? Pentru că a avea suflet înseamnă a fi conectat la prezenţa divină.


Nemtii au o vorba...“ Sa nu mergi niciodata mai repede decat poate sa zboare ingerul pazitor! “

Odata...

Se povesteste ca odata, demult, traia retras in muntii din China un maestru. Era vesel tot timpul, le zambea tuturor celor care ii ieseau in cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind sa afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a intrebat intr-o zi: - Maestre, de unde acest zambet continuu pe chipul tau? - De la clopoteii de vant, raspunse maestrul. - Cum asa? - De fiecare data cand suna clopoteii de argint de la poarta mea, ma cuprinde o bucurie fara margini! Inseamna ca vine cineva… Si sosirea cuiva, fie si doar a vantului, ma umple de fiecare data de fericire… Gandind ca ar avea in ei ceva magic, intr-o noapte elevul hotari sa fure clopoteii. Ii duse in casa lui, ii aseza la poarta si astepta ca miracolul sa se produca. Dar nu simti nimic cand acestia sunara…
Ba mai mult, dupa o saptamana sunetul clopoteilor incepu sa il enerveze din cale afara! Cand totul deveni insuportabil, cuprins de remuscari, se duse inapoi la maestrul sau sa-i inapoieze clopoteii. Isi ceru de nenumarate ori iertare, si cand fu sigur ca maesrul l-a iertat, ii puse intrebarea care il framanta: - De ce la mine nu se intampla nimic atunci cand suna clopoteii? De ce nu apare bucuria pe care o vad la tine? - Dragul meu, ii raspunse maestrul, unde ai asezat tu clopteii? - La poarta casei mele, maestre! - Ei, vezi? Trebuia sa-i asezi la poarta sufletului tau…

Bicicleta lui Dumnezeu

Într-o seară, un tânăr, se apropie de Maestru, şi-l întrebă: Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu? Maestrul, surâzând îi spuse: într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem, şi l-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu pedalând. După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat sa schimbăm locurile. Am fost de acord, şi din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi. Dumnezeu dădea vieţii mele fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat când am inversat locurile? Când conduceam eu, cunoșteam pe de rost strada, curbele, suișurile, coborâșurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte. Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă, aproape să-mi rup gâtul. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. Chiar dacă părea nebunesc, el îmi zicea: pedalează! Pedalează! Când deveneam îngrijorat, îl întrebam: Doamne, unde mă duci? Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea. Deodată, nu ştiu cum, am început să mă încred. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură, şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi dintr-o dată, mă linişteam. M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis: Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele. Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum, şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.

La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar el cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să încline bicicleta când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşate. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai ciudate, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum. Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice: Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

Terapia prin ras

Cu cat razi mai mult, cu atat vei fi mai sanatos!

Majoritatea oamenilor de stiinta (dintre care ii putem aminti pe Paul Ekman sau David Matsumoto) s-au pus de acord ca figura umana este cea mai importanta unealta a comunicarii pe care o detine corpul uman. Este evident asadar de ce acordam o mare importanta expresiilor faciale ce scot la iveala diferitele emotii pe care le simtim, iar rasul este expresia faciala care se vede de la distanta cea mai mare. Un om fericit este un om pe care-l vezi de departe!
Zambetul, de exemplu, este forma expresiva a unui sentiment predominant de care suntem sau nu constienti la acel moment. Sentimentul poate sa fie de bucurie sau de usurare. Cert e faptul ca aceasta expresie faciala nu este legata doar de starea psihica a unei persoane, ci si de starea ei de sanatate (un om bolnav care are dureri, sa zicem, nu se poate simti in stare sa zambeasca).
Dar putem gandi si vice versa? Este starea de sanatate a unei persoane legata de zambete si rasete? Pot ele sa influenteze functionarea organismului?
Steve Wilson, psiholog si terapeut prin zambete, considera ca persoanele zambarete sunt mai sanatoase decat celelalte. Totusi, mai multi cercetatori nu sunt siguri daca actul de a zambi si a rade in sine ajuta organismul sa se simta mai bine. Atitudinea pozitiva, simtul umorului si sprijinul familiei pot juca un rol la fel de important.
Ce se intampla cand radem?
Atunci cand radem ne schimbam din punct de vedere fiziologic. Muschii fetei noastre se intind (si sunt peste 40), pulsul si tensiunea arteriala cresc si respiratia ni se accelereaza, trimitand mai mult oxigen in tesuturi.
Se pare ca rasul nu numai ca ne binedispune, dar ne face si sa aratam mai bine – arde calorii. Maciej Buchowski, un cercetator de la Universitatea Vnderbilt, a efectuat un studiu legat de aceasta afirmatie. El a masurat cantitatea de calorii consumate in timpul rasului si a aflat ca in 10 – 15 minute in care radem cu pofta putem arde peste 50 de calorii (nu va entuziasmati totusi...o bucata de ciocolata contine acest numar de calorii, deci e nevoie de multe ore de ras pentru a slabi vizibil).
Efectele rasului asupra organismului uman
Numerosi cercetatori au studiat efectele rasului asupra corpului uman si au descoperit informatii noi si extrem de interesante:
- imbunatateste circulatia sangelui: oameni de stiinta de la Universitatea un Maryland au studiat efectele asupra vaselor de sange ale persoanelor in timpul vizionarii de comedii si drame; dupa terminarea filmelor, vasele sanguine ale grupului ce urmarise comedii se comportau normal, in timp ce grupul care a urmarit drame avea vasele de sange tensionate si o circulatie mai proasta
- imbunatateste sistemul imunitar: un nivel ridicat al stresului este asociat cu un sistem imunitar slabit; studii recente au demonstrat ca abilitatea de „a face haz de necaz” poate creste numarul anticorpilor din organism
- scade nivelul zaharului din sange: un studiu efectuat pe 19 diabetici a artat ca rasul poate scadea nivelul zaharului din sange; in prima zi, dupa masa, grupul de diabetici a fost pus sa citeasca; in urmatoarea, grupul a mancat aceeasi mancare, dar dupa masa a vizionat o comedie; dupa film, nivelul zaharului din sangele diabeticilor scazuse, iar in ziua anterioara, dupa lectura, ramasese la acelasi nivel
- rasul te ajuta sa te relaxezi si sa dormi mai bine: mai ales daca te doare ceva, o terapie cu amuzament sporeste sansele de a avea un somn linistit