Belinda Cannone -TRIUMFUL PROSTIEI-mic tratat despre prostia inteligenţei-3

A spune prostii

„Ah, e isteaţă prietena ta. Ceea ce spune despre Handke mi se pare foarte corect. Ridică ştacheta destul de sus.

-Nu-i aşa? Regândindu-mă la asta şi extrapolând, mă-ntreb, de vreme ce una din formele prostiei constă în a vorbi fără a şti, dacă n-ar fi mai înţelept să se păstreze tăcerea în ceea ce priveşte majorita-tea lucrurilor complicate.

-Hopa! Iată-te recăzut într-o acceptare a prostiei ca pură nerozie. Suntem pur şi simplu obligaţi să spunem prostii, când căutăm. Întrucât nimeni nu poate stăpâni toate cunoştinţele (desigur! am avut un gând emoţionat pentru Bouvard şi Pécuchet şi Clara) şi, în pofida acestui lucru, fiecare fiind incitat, încă de la inaugurala uimire de-a fi, să gândească, să imagineze, să emită ipoteze - pe scurt, să-şi exercite umana sa competenţă -, trebuie prin forţa împrejurărilor să înaintăm pe nisipuri mişcătoare, cu riscul de a ne înşela, de a fi determinaţi să ne revizuim judecata, s-o schimbăm pe de-a-ntregul, însă trebuie s-o facem, altminteri nu suntem oameni. Şi e mai bine să spunem prostii, decât să ră-mânem în tăcerea animalelor. Am scos imediat din buzunar cărţulia de culoarea cojii de ou: Musil scrisese ceva în acelaşi sens.

Suntem cu toţii proşti ocazional; tot ocazional, suntem nevoiţi să acţionăm orbeşte sau pe jumătate orbeşte, altmin-teri lumea ar sta în loc; şi dacă cineva ar trage din pericolele prostiei această regulă: „Abţine-te să judeci şi să dai verdicte ori de câte ori nu ai informaţii", am încremeni.
Gulliver a reluat imediat: „În acest sens, poate exista o nobleţe în faptul de a spune prostii, şi anume nobleţea asumării riscului. De altfel, chiar dacă sunt de acord cu Clara când evocă explozia cunoştinţelor cu începere de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi dificultatea de a le sintetiza care rezultă, cred că problema e la fel de veche pe cât e faptul de a gândi.
- Explică-te" - am zis.
Şi am simţit că era bine să ne mai servescă un pahar de vin alb fiindcă vinul înveseleşte mintea şi o face momentan mai sprintenă.
„E în natura însăşi a oamenilor să dorească şi să vrea să acţioneze pentru a îndeplini dorinţele.
Trebuie totuşi să ştii cum să acţionezi. Pentru asta e necesar să posezi cunoaşterea lucrurilor şi a fiinţelor, a naturii şi a funcţionării lor, la care se adaugă imaginaţia, care îţi permite să anticipezi rezultatul acţiunii.Dar e oare posibilă această imensă cunoaştere necesară acţiunii? Bineînţeles că nu.

Noi nu putem avea decât o cunoaştere lacunară a lumii, doar noţiuni eronate sau parţiale. În definitiv, adesea, poate chiar în cea mai mare parte a timpului, suntem proşti - într-un fel. Şi totuşi nu ne putem abţine să acţionăm, fiindcă dorinţa e cea care ne face oameni. Aşa că acţionăm prosteşte, nestăpânind toate datele realului, la fel cum adesea, pentru a avansa în gândire, spunem prostii, după cum remarcai adineaori."
Îmi place destul de mult la Gulliver felul lui de a accelera brusc, de a vorbi dintr-o suflare, adică tocmai riscul de a spune prostii în faţa mea, ceea ce iau drept un semn incontestabil de prietenie.
A doua zi i-am spus asta şi am adus nişte texte (am devenit maniac al însemnărilor de când am început această conversaţie cu salturi şi ţopăieli, am un carnet cu spirală Clarafontaine în care îmi consemnez lecturile şi cugetările), am adus nişte texte care puneau accentul pe un fenomen frapant referitor la prostie: rarii autori care au abordat subiectul par a nu avea decât o grijă, să-i reducă pe neghiobi la tăcere. Aşa face Flaubert cel deja menţionat cu Dicţionarul de idei primite de-a gata, care speră să-i amuţească pe cititorii săi făcând suspectă orice expresie curentă (ca odată ce vei fi citit-o să nu mai ai curaj să vorbeşti); aşa face Leon Bloy, în Exegeza locurilor comune, care anunţă: Despre ce e vorba, într-adevăr,dacă nu de a le smulge limba imbecililor, idioţilor redutabili şi definitivi ai acestui veac [...]. Repertoriul locuţiunilor patrimoniale care îi sunt suficiente [Burghezului] este extrem de restrâns şi nu depăşeşte câteva sute. Ah, dacă am fi atât de binecuvântaţi, încât să-i răpim această modestă comoară, o tăcere paradiziacă s-ar aşterne îndată asupra globului nostru consolat! Prostia este în primul rând o chestiune de vorbire şi cel pe care îl face să sufere, suferă fiindcă o aude.
Gulliver mi-a spus: „Sunt de acord cu tine. De câteva momente încerc să formulez această idee că prostia ne face nefericiţi fiindcă este un act de violenţă contra spiritului. Am mai vorbit despre asta, dar adu-ţi aminte de situaţiile în care ai fost confruntat cu vorbele unui neghiob: ceva din tine se înfurie, treaba nu te face niciodată să râzi, mai degrabă te doare, naiba ştie de ce..."
Aici l-am întrerupt căci mai aveam un citat în carnetul meu: „Poftim, ascultă, Montaigne nu zice altceva:
Oare de ce putem privi fără a ne emoţiona când întâlnim pe cineva care are trupul diform şi prost făcut, dar nu putem îndura fără a ne mânia întâlnirea cu o minte prost orânduită?

-Sigur că da,efectul prostiei e destul de misterios, de altfel. De ce o minte prost orânduită nu ne lasă niciodată indiferenţi? De ce această neorânduială irită? Ciudat, nu-i aşa? Ca şi cum a gândi prost
- sumar sau strâmb - ar fi o greşeală fundamentală.
-Pascal propune un răspuns la această întrebare." Am întors pagina carnetului. „Cum se face că un şchiop nu ne irită, dar o minte şchioapă ne irită? Din cauză că un şchiop recunoaşte că noi mergem drept, pe când o minte şchioapă zice că noi şchiopătăm. Altminteri am simţi milă, nu mânie.
- Adevărat.Prostia întotdeauna ne critica.Ea vrea neapărat să aibă dreptate, de altfel nici nu-şi închipuie vreodată că ar putea să se înşele: ajunge să ne gândim la ardoarea acuzatoare a conformiştilor...

Ar trebui să vedem dacă există în alte culturi figuri de neghiobi nu prea negative. Fără a se confunda cu idioţii, desigur, care sunt figuri de sfinţenie sau de poezie."

Idioţii. Nu ştiu niciodată dacă în mod intenţionat mă lasă baltă cu o nouă idee, ca şi când mi-ar oferi un os de ros până la următoarea discuţie. Cel mai adesea, se ridică brusc spunând: „Trebuie să mă duc să lucrez", dă pe gât ce-a rămas pe fundul paharului, dacă există unul, şi dispare. Păstrez ideea ca pe o caramea moale pe care-o tot învârt prin gură, poate până la şedinţa următoare, poate până se topeşte definitiv şi fără nici o urmare.