Belinda Cannone -TRIUMFUL PROSTIEI-mic tratat despre prostia inteligenţei- 4

Bаliverne

Ieri-seară, de îndată ce Clara a ieşit de la Conservator, ne-am instalat în scuarul nostru şi ea mi-a spus cu un aer lacom: „Am ceva în traistă, cum spui tu. Tocmai am citit On Bullshit, de un filozof american, Наrrу G. Frankfurt, care încearcă să demonstreze în şaptezeci de pagini prin ce se deosebeşte prostia de noţiunile apropiate şi să descrie - mai mult sau mai puţin sumar - structurile ei intelectuale.
Nu-i rău, nu?"
Cu Clara, frivolitatea nu-i în fiecare zi pe post de terţ. Am renunţat momentan s-o acopăr cu sărutări şi mi-am luat aerul meu cel mai doct: „Definirea unui termen în raport cu noţiunile apropiate mi se pare o bună metodă. Dar se poate încerca şi, cum facem noi, să se descrie formele concrete şi inedite ale prostiei contemporane, în măsura în care vorbesc despre lumea în care trăim, şi să se elaboreze apoi concepte adecvate. Bun, şi ce zice filozoful tău? Şi de altfel, cum traduci bullshit?

-Ei, asta-i o problema. Traducatorul carţii s-a descurcat cum putea cu mistificare, gogoşi, tâmpenii, a tromboni, a minţi, a aburi, şi a adoptat ca titlu francez: Arta de a spune tâmpenii. Dar nimic nu va reda rahatul de taur american... Îţi expun observaţiile interesante pe care le-am reţinut: Frankfurt subliniază mai întâi încrederea pe care o au cei mai mulţi oameni în aptitudinea lor de a repera gogoşile şi de a nu se lăsa duşi de nas.

Dacă-mi permiţi să deplasez de fiecare dată uşor discursul lui pentru a-l adapta la al nostru, mi se pare că acest soi de încredere ar putea explica faptul că inteligenţii nu se tem niciodată că-s proşti şi încă şi mai puţin se suspectează de asta: ei se cred înarmaţi contra opiniei ge-nerale."

Scoţând o altă cărticică din buzunar, a răsfoit-o, în căutarea unor pasaje subliniate. Clara are, pe ceafă, nişte zulufi fini şi unduitori care mă emoţionează teribil. „O altă chestie interesantă se referă la intenţie. A, uite-o. Frankfurt scrie: Noţiunea de mistificare este similara cu noţiunea de minciună, care nu se confundă doar cu caracterul eronat al afirmaţiei pronunţate de mincinos, ci pretinde ca acesta s-o fi formulat într-o anumită stare de spirit - şi anume cu scopul de-a înşela. Deplasând din nou spusele sale,m-am întrebat dacă un conformist e supus unor interese personale şi meschine (ceea ce ar corespunde la Frankfurt cu scopul de-a înşela) ori dacă e în chip sincer conformist. Sau, pentru a mă exprima în cuvintele mele: servi-tutea intelectuală voluntara este interesată sau nu e decât o gresită pasiune sufletească?

-Ei, în privinţa asta, Clara, ştiu care e răspunsul tău şi sunt de acord cu el. Trebuie constatat c din nefericire ea nu e chiar atât de interesată, adică în cea mai parte a timpului conformistul nu se alege cu beneficii enorme din atitudinea sa...
-...în afară de confortul moral ce rezultă din faptul de a se da după ceilalţi, forţa împrumutată cum parcă ziceaţi voi, Gulliver şi cu tine, ceea ce nu-i chiar nimic, dar nici cine ştie ce.

Cum oamenii sunt obsedaţi de ideea de interes, cum îşi închipuie că toate atitudinile noastre ar fi comandate în primul rând de interes - ceea ce e o prejudecată pe care toată lumea o repetă pretutindeni de mai multe secole, dar căreia nimeni şi nici o ştiinţă nu i-a demonstrat valabilitatea ei caută interesul în toate cele.

Dovada că se înşală şi ceea ce face cu atât mai sinistru, în opinia mea, conformismul intelectual, este tocmai faptul că interesul său nu sare întotdeauna în ochi. El nu prezintă atâtea avantaje concrete pe cât s-ar fi putut imagina. Când jurnalistul de care vorbeai deunăzi îl apără prosteşte pe Raynaud, noi ştim că ar fi tras tot atâtea foloase - şi în orice caz nu mai puţine - spunând lucruri inteligente despre un artist de valoare: nimeni nu-l obligă, nu există nici un interes vizibil pentru neroziile sale.

Doar dacă nu considerăm, cu tot pesimismul, că în lumea noastră nu e dorită decât prostia - lucru pe care refuz să-l cred.

-De unde pertinenţa remarcilor tale despre servitutea voluntară, deosebit de răspândită printre anumiţi critici.
-Şi de altfel iată de ce conformistul e deznădăjduitor: din cauza gratuităţii sale - a prostiei sale. Ne-ar plăcea mai mult să aibă menirea de-a aduce mari profituri, căci un abil, fie el şi rău, e întotdeauna de preferat unui prost.
-Ştiu şi eu...
-Frankfurt explicitează deci termenii pentru a încerca să facă ordine în concepte şi, concomitent, e mânat să propună sentinţe generale de tipul: Trombonistul este un mai mare duşman al adevărului decât mincinosul. S-ar putea spune asta despre conformistul vostru?

-Da, în sensul în care mincinosul ştie că minte. Atitudinea lui presupune existenţa unui adevăr pe care îl denaturează cu bună ştiinţă...
-...în timp ce conformistul nu ştie că nu spune adevărul.
-Teren de bună seamă alunecos, cel al adevărului...
-Da, ştiu: o armată mobilă de metafore, zice Nietzsche. Dar aici, sunt de acord cu Frankfurt: trebuie postulată existenţa unui adevăr al lumii accesibile, chiar şi prin intermediul unor metafore, altfel nici o idee nu are valoare, nici importanţă.

-Asta îmi aminteşte de acel Dacă Dumnezeu e mort, atunci totul este îngăduit din secolul al XlX-lea...
-Cam aşa ceva. Pe cât introducerea relativismului în gândirea occidentală a dat naştere unor progrese intelectuale majore (posibilitatea de a gândi fără ipoteza divină, înlăturarea codurilor, a norme-lor etc.), pe atât generalizarea sa recentă a produs nerozii.

Frankfurt scrie (s-a aplecat asupra cărţii, ceafa ei era numai cârlionţi):Proliferarea contemporană, a gogoşilor are surse şi mai profunde în diversele forme de scepticism care neagă orice posibilitate de a accede la o realitate obiectivă şi în consecinţă de a cunoaşte adevă-rata natură a lucrurilor. De aici, se trece uşor la acel fiecare cu părerea lui care guvernează, de pildă,reacţia noastră în privinţa muzicii contemporane - în fine, a artei contemporane în întregul ei, de altfel."
Abia în clipa aceea, cine ştie de ce, am remarcat în spatele ei forsiţia în floare care împrăştia o strălucire de aur printre arbuşti. Clara a continuat, gânditoare: „De fapt, mă-ntreb dacă relativismul generalizat nu e una dintre formele contemporane ale prostiei inteligente." Am avut o tresărire, ca atunci când e activată o nouă sinapsă. Era interesant aspectul ăsta, relativismul.

Şi mirosea plăcut şi puternic a epoca noastră. Imperturbabilă, Clara a continuat: „Frankfurt descrie prostia mecanismului care constă în a estima că, deoarece crede că nu poate identifica nici o esenţă a lucrurilor, individul încearcă să fie fidel propriei sale naturi. În fond, se trece atunci de la relativism la cultul lui eu-şidoar- eu. Căci această natură proprie, acest sine însuşi, nu-i aşa, cum ar putea fi el perceput şi descris dacă nu suntem în stare nici măcar să concepem şi să definim ceea ce ne inconjoară?

Ştiu că nu prea sunteţi amatori de romane, Gulliver şi cu tine, dar romanul este un observator foarte sigur al epocii şi vă garantez că producţia actuală nu conteneşte să ilustreze această domnie a individului minimal bun doar să vorbească despre el însuşi.Mă întreb dacă tele-realitatea, feluritele şedinţe de confesiune sub toate formele ei, în fine, această manie a exhibiţiei nu este exact rezultatul relativismului. Dacă realul este inaccesibil, atunci realitatea nu e decât un punct de vedere, nu e decât ceea ce eu-şidoar- eu vede şi zice în legătură cu ea, iar prostia contemporană a ajuns repede să afirme că, vorbind despre lucruri, nu se vorbeşte decât despre sine - deci mai bine să se vorbească despre sine. Dar sinele ce e de fapt, nu-i aşa? Frankfurt declară că nici o teorie sau experienţă nu permite să se susţină că adevărul cel mai uşor de cunoscut pentru un individ ar fi al său. Şi filozoful îşi încheie astfel mica sa carte: Sinceritatea, prin urmare, e abureală. Stimulativ, nu?

-Ce extragi tu e şi mai interesant decât ce spune el.
-Aş zice mai degrabă că l-am interpretat sub aspectul care te interesează. El nu vorbeşte despre prostia inteligentă, ci despre bullshit.
-Astea fiind zise,presupun că se adresează discret postmodernilor americani.Deci unor inteligenţi.
- Care pot totuşi gândi baliverne."
Mă gândeam cât de interesat avea să fie Gulliver. Pe de altă parte, a-i spune că la originea acestor piste era Clara nu mă încânta deloc. Încă un motiv de apropiere.