DESPRE TRAGEDIILE VIEŢII

Aproape întotdeauna e greu să accepţi singurătatea sau faptul că dezamăgirile şi tragediile interioare pot avea şi aspecte pozitive care să ne ajute să ne transformăm viaţa şi să ne motiveze pentru a ieşi din mediocritate şi din monotonia cotidiană.
Privind în urmă la dezastrul unei relaţii sau ceea ce a lăsat în urma ei o fiinţă pe care am iubit-o şi care nu ne-a iubit, sau care nu ne mai iubeşte reacţia noastră poate fi dublă, mai întâi de teroare şi frică şi apoi starea că lumea noastră nu va mai fi niciodată ca înainte, că tot ceea ce vedem acum sunt nişte ruine pe care călcăm, dar care vor trebui îndepărtate pentru ca acolo să reclădim, să refacem acea clădire, acea lume interioară care ne conferea siguranţă, lumea care s-a prăbuşit producându-ne o stare de gol lăuntric şi de disperare profundă.
Apoi constatăm că este o realitate, pe care trebuie să o acceptăm la modul activ, şi nu doar un vis urât din care de abia ne-am trezit, iar această realitate trebuie să ne ajute să mergem mai departe. Pentru a merge mai departe este necesar să acceptăm că viaţa noastră se află sub semnul unei anumite necesităţi şi că acea necesitate a făcut ca toate acele aspecte să se producă. Viaţa noastră este un risc, este o mare aventură, care ne incită şi ne provoacă mereu, care ne încearcă şi ne supune la probe şi la teste neaşteptate, dar care ne pun adesea faţă în faţă cu propriile slăbiciuni şi cu propria ignoranţă. Important este ca noi să vedem acest aspecte. Cea mai mare probă de curaj pe care o poate da o fiinţă umană este aceea de a-şi accepta şi a-şi trăi viaţa plenar, de a-şi conştientiza propria imperfecţiune, de a se pune faţă în faţă cu ea însăşi, în pofida tragediilor interioare sau exterioare care apar în anumite momente ale vieţii noastre.
Momentele dificile din viaţa noastră parcă ne întreabă – Ai curajul să trăieşti? Ai curajul să fii fericit? Ai curajul de a accepta provocarea vieţii? De fiecare dată când ne aflăm în asemenea momente suntem siliţi să devenim conştienţi, să căutăm sensul profund a ceea ce ni se petrece, a tragediei căreia trebuie să-i facem faţă, a transformărilor ce survin după fiecare eveniment de acest tip. Oricât de buni am fi, oricât de impecabili am fi, tragediile se petrec tocmai pentru a ne verifica această impecabilitate, această bunătate sufletească. Rămânem la fel de buni şi în momentele de criză interioară? Suntem la fel de impecabili în mijlocul unei tragedii? Ne păstrăm starea de calm interior în mijlocul furtunii declanşate de evenimentele exterioare?
Reacţiile noastre pot fi cele ale unei fiinţe cu o anumită verticalitate interioară sau putem da vina pe alţii, putem găsi o justificare, sau mai multe, sau ne putem închipui cum ar fi fost viaţa noastră DACĂ nu s-ar fi petrecut acea tragedie, acel eveniment cutremurător pentru noi, dar ... acestea sunt justificări care nu contează, ceea ce contează este că tragedia, evenimentul cutremurător din viaţa noastră, s-a petrecut şi va fi necesar să avem curajul de a privi în faţă această situaţie şi de a reacţiona în mod constructiv.
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să ne privim din nou viaţa, să ne reconsiderăm întreaga imagine a vieţii noastre, întreaga noastră imagine, să avem curajul de a ne depăşi teama şi să începem procesul de reconstrucţie, de restabilire a propriei valori şi a celor exterioare. Acum se pune din nou întrebarea – Ai curajul să trăieşti? Cum vei trăi? Ai curajul să fii fericit, în pofida acestor provocări exterioare?
Cum reacţionăm în astfel de situaţii? În primul rând este necesar să acceptăm situaţia în fapt cu toate traumele, nesiguranţa şi suferinţa care le resimţim în propria fiinţă. Apoi nu trebuie să uităm că am existat şi că vom exista dincolo de această tragedie pe care o resimţim plenar, dar nu putem fi dincolo de aceasta pentru că nu putem să ne privim trăirile şi emoţiile noastre negative ca fiind aspecte cu care noi nu avem nici o legătură. Însă, cel mai important este ca să nu transformăm aceste trăiri negative într-o pedeapsă care să ne producă un etern sentiment de culpabilitate, care să ne satisfacă acea latură masochistă a naturii umane. Să învăţăm că unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii este a ne ierta pe noi, chiar înainte de a-i ierta pe ceilalţi, acceptând că două fiinţe umane care se uită în aceeaşi direcţie pot vedea lucruri diferite, dar pot avea şi o viziune diferită asupra întregii panorame exterioare.
Ajunge să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru şi să observăm că oricât de dificilă şi de rea ne-ar apărea propria viaţă, ea este de cele mai multe ori mai bună decât a multor oameni, a multora dintre semenii noştri. Oricât de dificilă pare înţelegerea evenimentelor, a ceea ce s-a petrecut este foarte important să înţelegem şi să conştientizăm că aceste clipe sunt adevărate prilejuri, oportunităţi de a ne transforma comportamentul, de a deveni fiinţe mai conştiente şi de a produce în fiinţă noastră o transformare radicală şi ireversibilă, în sensul creşterii şi maturizării noastre umane şi spirituale. Uneori, tragediile ni se dăruie pentru ca micile probleme cotidiene să fie depăşite şi să nu ne mai afecteze, pentru a ne putea face să ne reamintim de fericirea clipei prezente, de faptul că fiecare moment trebuie trăit plenar şi asta însemnând că fericirea e aproape de noi, dar trebuie să deschidem mai mult ochii pentru a o vedea.
În momentul, momentele, în care am suferit o mare pierdere materială, spirituală, relaţională nu are rost să încercăm să recuperăm ceea ce s-a pierdut, să ne întoarcem mereu acolo. Din anumite perspective în viaţa noastră s-a deschis un spaţiu mai larg, un spaţiu vast care se află în faţa privirii noastre, un spaţiu virgin care aşteaptă să i se dea o întrebuinţare, să se construiască pe el ceva sau să cultivăm ceva pe el. Este acolo şi doar aşteaptă să-i găsim o întrebuinţare adecvată care să ne facă fericiţi, chiar dacă modalitatea cea mai imediată ar fi să umplem acel spaţiu cu durerea şi amărăciunea pierderii suferite.
Poate părea paradoxal, dar fiecare pierdere, fiecare suferinţă ne face să dobândim o libertate interioară mai mare, o forţă interioară mai mare, chiar dacă în primele momente suferinţa şi amărăciunea nu ne lasă să simţim acest lucru. Cum să devenim conştienţi de libertatea interioară, şi chiar exterioară, pe care am dobândit-o printr-o anumită pierdere?
Revenind la spiritualitate şi la înţelepciune, devenind conştienţi că este necesară o mare răbdare pentru o perioadă de timp ca acea înţelegere să se producă, deoarece în această lume eternă este doar schimbarea. Modificându-ne perspectiva vom putea să revedem sistemul nostru de valori cu alţi ochi, cei ai înţelepciunii – această lume nu este un loc al unei siguranţe interioare şi exterioare, şi nu va fi curând astfel, dar ca fiinţe inteligente putem folosi orice schimbare bruscă din viaţa noastră în avantajul nostru, petrecându-ne timpul aşa cum ne-am dorit întotdeauna să o facem, dar nu am avut curajul necesar, deoarece trebuia să ascultăm de rutina zilnică care ne conferea falsa siguranţă că totul este sub controlul nostru, realizând ceea ce ne-am dorit întotdeauna să realizăm pentru că o altă fiinţă nu avea suficientă încredere în noi, în potenţialităţile noastre. Se pune acum întrebarea - ai curajul să trăieşti acum aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna să o faci? Ai curajul de a fi cu adevărat liber?
Oare de câte ori nu facem lucruri multe împotriva voinţei noastre, doar pentru că ne asigură o falsă siguranţă exterioară? De câte ori practicăm meserii sau acceptăm slujbe plictisitoare, relaţii banale doar pentru că ne conferă o anumită siguranţă interioară? Câte din visele noastre nu le îngropăm în rutina şi monotonia cotidianului? Câte din aspiraţiile noastre nu mor din cauza lipsei noastre de curaj de a le urma până la capăt? Câte din relaţiile noastre devin banale pentru că nu avem curajul să fim liberi, să ne arătăm aşa cum suntem celuilalt, fiinţei iubite, având curajul de a înfrunta consecinţele şi de a merge mai departe? Câte din aspiraţiile noastre nu se distrug în relaţiile banale, dar sigure, făcând din noi simple fiinţe docile care ar face orice numai să nu piardă siguranţa comodităţii din acea relaţie?
Fiecare catastrofă interioară sau exterioară este, sau devine, un prilej pentru a ne reconstrui propria fiinţă, pentru a ne reconstrui şi regândi sistemul de valori interioare şi exterioare. Ceea ce contează cel mai mult este faptul că regândirea propriului sistem de valori ne va conferi curajul necesar pentru a ne clădi destinul pe care ni l-am dorit întotdeauna, dar nu l-am împlinit pentru că ne-a lipsit tocmai acest curaj, această îndrăzneală, această libertate de acţiune.
Lumile interioare se prăbuşesc şi odată cu ele vise, speranţe, doruri, dar această prăbuşire deschide noi orizonturi şi ne oferă posibilitatea de a reflecta asupra vieţii noastre, asupra sensului vieţii noastre. Aceste momente de mari zguduiri interioare sunt momente în care putem începe să ne reconstruim propria concepţie despre viaţă, propria viaţă şi tot ceea ce suntem noi înşine aici şi acum, deoarece avem oportunitatea de a realiza că aspectul cel mai important este atitudinea cu care reacţionăm în faţa obstacolelor şi tragediilor vieţii şi atitudinea pe care o avem faţă de viitor, faţă de tot ceea ce ne aşteaptă.
În fiecare zi lumea renaşte sub ochii noştri, iar fiecare dintre noi va trebui să se dovedească a fi capabil să reclădească şi să ridice de sub dărâmăturile propriilor trăiri, a propriilor nefericiri, a propriilor noastre vise, acea statuie a propriei libertăţi interioare la care fiecare a visat dintotdeauna, dar pe care nu a îndrăznit încă să o înalţe.
„Pleoapa închisă sau deschisă, o lume dispare, alta apare apoi ... doar este.“