joi, 27 octombrie 2011

"CĂTRE POPOR" enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei




Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară pe 5-8 octombrie 2010, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.
Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal? Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.
Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum. Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor. Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment. Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.

Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: "de ce iei droguri, fiule?" şi îţi răspund: "spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)"; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: "nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc", atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de viaţă, pentru că altfel,dacă nu eşti imoral, eşti prost. Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru.

Întrebarea - dilema lui Dostoievski "libertate sau fericire?" o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre. Astăzi omul în mod justificat tremură mai degrabă "oare nu cumva i se vor micşora veniturile?", dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane.
Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii "negustori de popoare".

În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit. Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în Biserică.

Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de viaţă şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl "încarce" cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc. De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor "pierde" păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă. Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu. Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză. Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi-va în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu.

Ierarhia Bisericii Greciei

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Cleopatra



Cleopatra era atât de fascinantă încât a sedus 2 împăraţi romani.


Ultima regina a Egiptului, Cleopatra a VII-a, s-a nascut in anul 69i.Hr, la Alexandria, se spunea despre ea că era o femeie plăcuta, dar nu de o mare frumuseţe. O dezvantaja nasul, prea lung si coroiat. Intreaga ei infatisare este destul de comuna: par roscat si carliontat, nu purta bijuterii. La 18 ani, este convinsa ca poate conduce singura treburile statului. Isi propune sa depuna toata energia pentru ca tara faraonilor sa capete stralucirea de altadata.
Pentru restabilirea ordinii in Egipt şi recuperarea unei datorii, debarca in Alexandria insusi Cezar. Speriati de puterea ei de seductie, cei din anturajul lui Cezar vor să-i împiedice întâlnirea. Pentru a scapa de vigilenta garzilor, regina foloseste o stratagema relatata de multi istorici. Apeleaza la negustorul Apollodor din Sicilia, care o duce la palat infasurata intr-un covor oriental, acoperit cu o piele de lectica, infatisat ca dar ofiterului roman. Invarsta de 50 de ani, Cezar este incantat de "cadou" si o noapte de dragoste il convinge de drepturile Cleopatrei (22 de ani) asupra Egiptului.

Ofiterul roman isi prelungeste sederea in Alexandria,desi este chemat de urgenta de problemele statului. Se imbarca alaturi de regina intr-o croaziera pe Nil. Dar "vacanta" nu dureaza la infinit. La despartire, ii lasa patru legiuni romane ca s-o apere de duşmani şi să asigure transportul granelor spre Roma. Anul urmator isi aduce amanta si copilul la Roma, unde raman pana in anul 44 iHr., cand Cezar este asasinat de catre republicani.

Cleopatra are de-a face cu Marc Antoniu, care o chemase initial pentru a-i judeca unele fapte "razboinice". La 40 de ani ai sai, acesta este pur si simplu vrajit de regina Egiptului, care-si face o aparitie fastuoasa. Indragostit pana peste cap, Marc Antoniu uita sa mai plece din Egipt. Cu Cezar, regina purta discutii elevate, despre arta, literatura, politica. Marc Antoniu este mai putin rafinat. Pentru a-l distra, Cleopatra canta. Beau, vaneaza impreuna, se injura, glumesc,se travestesc si hoinaresc pe strazi. Marc Antoniu trebuie sa plece si lipseste mai multi ani, timp in care Cleopatra isi traieste viata cumpoate si se cuibareste in bratele multor amanţi. Unul dintre iubitii sai este bine cunoscutul rege iudeu, Irod.

Marc Antoniu se intoarce si povestea lor continua tumultos si necugetat. Ex-triumvirul isi da pana in final sufletul in bratele femeii iubite. O captureaza insa Octavian, care pune sa fie pazita cu strasnicie, însă ea se sinucide având o moarte demna de o mare regină, dupa 22 de ani de domnie. Octavian porunceste sa fie inmormantata cu toata pompa, alaturi de iubitul ei, Marc Antoniu.
De ce o considerăm pe Cleopatra fascinantă? Pentru că deşi, aşa cum atestă cronicile din perioada ei, deşi nu era o femeie frumoasă era fascinantă şi irezistibilă. S-a afirmat despre Cleopatra cã a fost prima femeie care a scris un manual privind îngrijirea frumuseţii femeilor, ea fiind aceea care a descoperit o formulã proprie de alifie. Cleopatra folosea mâlul Nilului şi al trestiilor pentru a-şi încreţi pãrul ei negru, abundent şi pentru măştile cu argilă, atât pe faţă cât şi pe întregul corp. De asemenea, ea amesteca mâlul şi urina proprie pentru a-şi face o mascã cosmeticã. Pentru a scãpa de pãrul care îi provoca neplãceri, folosea piatra ponce şi penseta. Pentru strãlucirea umerilor, se folosea de scoici pisate şi de alabastru. Parfumul sãu ("kyphi") tulbura întreaga Romã. Dupã Plutarh, acest "kyphi" era un amestec de miere, vin, planta henne, smirnã, diferite rãdãcini, lemn de trandafir, trestie mirositoare, crocus, mãcriş, boabe de ienupãr, cardamon, nard, etc. Formularul de cosmeticã apãrut în timpul reginei Cleopatra, ("Cleopatrae gynoeciarum libri"), în care erau indicate reţetele folosite de ea, a fost distrus în incendiul renumitei biblioteci din Alexandria, dar textul lui a fost în parte reprodus de cãtre Criton. Începând cu Cleopatra moda cosmeticii s-a extins şi în Asia Micã.

vineri, 21 octombrie 2011

Emil Cioran despre munca!



“Munca excesivă tintuieste spiritul uman in material si nu permite dezvoltarea spirituală”

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decat la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara - a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara. Ideea din spatele citatului este ca munca in exces diminueaza personalitatea umana, cu cat muncesti mai mult, cu atat te transformi mai mult intr-un automat, robot. Ti se diminueaza, sau chiar dispare, timpul sa-ti pui intrebari, sa gandesti, timpul destinat contemplatiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adica exact ceea ce ne defineste ca oameni. Viata ti se petrece intr-o rutina obositoare (de la a da cu sapa, pana la a aduna cifrele intr-un cabinet de contabil si chiar pana la a preda aceeasi materie, ani de-a randul, elevilor de aceeasi varsta), dupa care, cand o termini, nu mai poti face altceva decat sa dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi.
Munca in exces dezumanizeaza si de aceea e imperativ sa vedem munca cel mult ca pe un rau necesar, ce trebuie evitat, sau scurtat, ori de cate ori avem ocazia, daca vrem sa ne pastram integritatea fizica si sanatatea mintala. In consecinta, repet ca cei care umbla dupa placeri scumpe, chiar daca au, uneori, un mic plus de satisfactie dintr-o mancare luata la un restaurant de lux, fata de cea luata la cantina, sunt per total in pierdere, daca au facut nesabuinta sa munceasca pentru a avea banii pentru respectiva distractie.

miercuri, 12 octombrie 2011

Povestea extraordinara a mamicii care si-a inviat bebelusul prin imbratisari si dragoste


Femeia care si-a readus copilul la viata este Kate Ogg, o mamica ce a nascut prematur, la 27 de saptamani, relateaza Dailymail.co.uk.
Prin incercari disperate medicii s-au chinuit sa stabilizeze micutul bebelus, insa dupa 20 de minute de lupta pentru a-l determina pe bebe sa respire au renuntat si au declarat copilul... mort.
Groaznica veste a venit ca un potop peste Kate si sotul sau care a ramas langa ea pe tot parcursul nasterii. Innebunita de durere, mama a cerut sa ii fie adus bebelusul pentru a-si lua adio de la el.
Sotul sau s-a asezat langa ea si a imbratisat-o strans, iar cand trupul neinsufletit al micutei fapturi i-a fost adus, mama, prin gesturi disperate, i-a desfacut patura ce il acopera si l-a asezat pe pieptul sau, dezbracat, sa il poata simti.
In tot acest timp, plangand, ii spunea micutului cat de mult il iubeste, cat de mult il doreste in viata ei si ca n-ar vrea sa il lase sa plece, povestindu-i cate planuri si vise isi facuse in perioada sarcinii si cata dragoste ii poarta.
Dupa aproximativ doua ore de durere, de cuvinte pe care numai o mama le poate spune, copilul a dat primul semn de respiratie. Atunci mama a chemat imediat medicii, dar acestia au ramas sceptici.
Au spus ca nu poate fi adevarat, fiind un gest reflex care este normal sa apara, dar care nu inseamna viata.
Atunci mama, impinsa de un instinct pur matern, a pus o picatura de lapte pe deget si i l-a dat micutului. Acesta a reactionat, apoi la scurt timp a intins o manuta fragila cu care a cuprins degetul mamei.
Medicii, alertati din nou, au constatat minunea: bebelusul incepuse sa respire! A fost apoi restabilizat si functiile vitale i-au fost mentinute prin aparate.
Este poate cea mai impresionanta dovada de dragoste materna.
Sursa informationala: Dailymail.co.uk. Puteti viziona fotografii aici.


http://www.dailymail.co.uk/health/article-1306283/Miracle-premature-baby-declared-dead-doctors-revived-mothers-touch.html

duminică, 9 octombrie 2011

Mireasa lui Dumnezeu: Rabi’a al’Adawiyya



Visul premonitoriu
Exista destul de putine marturii despre viata marii mistice sufite Rabi`a al `Adawiyya, considerata “prima femeie sfanta a Islamului”.
Ea s-a nascut in Basra (actualul Iraq), aprox. in anul 717 d. H., ca cea de a patra fiica a unei familii sarace, dar foarte credincioase.
In noaptea in care ea s-a nascut, in casa lor nu se gasea nici o picatura de ulei cu care sa fie unsa si nici o bucata de panza in care sa fie infasurata. Se povesteste ca in acea noapte, tatal ei a avut un vis in care profetul Mohamed i-a spus: “Nu fii trist. Fetita care tocmai s-a nascut va fi o regina printre femeile poporului meu. Maine trebuie sa te duci la guvernatorul orasului si sa ii dai acest mesaj: “In fiecare noapte tu imi daruiai o suta de rugaciuni, iar in noaptea de vineri patru sute. Noaptea trecuta a fost vineri, si tu M-ai uitat. Pentru a fi iertat, daruieste acestui om patru sute de dinari, pe care el ii merita pe deplin.””
A doua zi de dimineata, tatal a mers la guvernator cu mesajul divin, iar acesta a recunoscut ca uitase de promisiunea facuta. De aceea, a dat ordin ca in acea zi sa se imparta 200 de dinari saracilor orasului, iar lui Ismail i-a dat cei 400 de dinari, spunandu-i: “Omule sfant, as fi bucuros sa mai vii pe la mine. Dar consider totusi ca ar fi mai potrivit ca eu sa vin la tine si sa ma inchin inaintea ta. Jur ca te voi ajuta intotdeauna cu tot ce vei avea nevoie.” Astfel, parintii au primit banii necesari pentru ingrijirea fetitei.
Chemarea tainica
Legenda continua… Atunci cand cea mai mare dintre surori avea 20 de ani, iar Rabi`a al `Adawiyya de-abia 11 ani, tatal lor a murit, fara sa le poata lasa vreo avere. Cele patru fete, impreuna cu mama lor, au plecat spre alt oras, dar pe drum au fost atacate de talhari, care le-au vandut apoi ca sclave. Deoarece avea o voce foarte frumoasa, Rabi`a al `Adawiyya a ajuns in Bagdad, unde stapanul ei a dus-o la petreceri sa cante si sa danseze. Dupa mai multi ani, in timp ce se afla la o petrecere, transfigurata, ea a inceput deodata sa cante intr-un mod diferit, doar pentru Preaiubitul ei, Dumnezeu. Fusese atinsa de gratia divina si auzise chemarea cea tainica a sufletului. Din acel moment, ea a refuzat sa mai cante si sa mai danseze pentru oameni, ci doar pentru Dumnezeu, iar atunci stapanul ei, nemultumit, a dus-o in piata de sclavi, ca sa o vanda. Ea a fost cumparata de un om sfant, care a eliberat-o si s-a oferit chiar sa o ia in casatorie. Ea i-a multumit din toata inima si i-a spus: “Daca vrei ceva de la mine pentru Allah, Allah te va rasplati, dar daca vrei ceva de la mine doar pentru tine insuti, eu nu am nimic ce sa iti ofer. Tot ceea ce am nevoie imi este daruit de Preaiubitul meu divin, Dumnezeu, si nu am nevoie de nimic de la nici o alta fiinta umana”.
O alta legenda spune ca intr-o noapte, stapanul ei a vazut o lumina puternica ce venea din camera unde locuia ea. Apropiindu-se plin de teama, el a vazut-o pe tanara adoratoare in stare de extaz, cufundata in rugaciune, iar lumina cea puternica izvora din propriul ei corp. El nu a mai putut sa doarma in acea noapte, iar a doua zi, s-a inchinat la picioarele ei si, plin de remuscari ca nu i-a recunoscut de la inceput sfintenia, i-a redat libertatea.
Dupa ce a devenit din nou libera, Rabi`a al `Adawiyya s-a retras in desert si s-a daruit unei vieti de rugaciune si austeritate. Spre sfarsitul vietii, ea a calatorit spre Ierusalim si a ramas intr-o pestera pe Muntele Maslinilor. In fiecare zi, ea cobora de pe munte sa predice in temple si sa vorbeasca oamenilor despre Dumnezeu. Desi era femeie, nimeni nu a oprit-o sa faca acest lucru, pentru ca era unanim recunoscuta ca o fiinta divina. Numerosi oameni au fost impulsionati de cuvintele si viata ei daruita in intregime lui Dumnezeu.
Mireasa lui Dumnezeu
Se povesteste ca Hasan al-Basri, un sfant musulman, a intrebat-o daca vrea sa fie sotia lui. Ea i-a raspuns: “Legatura casatoriei este pentru cei care au fiinta. Dar eu nu mai sunt, exist doar pentru Allah, eu ii apartin Lui cu totul. Traiesc abandonata complet vointei Lui. Lui trebuie sa ii ceri permisiunea sa te casatoresti cu mine, si nu mie.”
Rabi`a al `Adawiyya auzise in inima ei vocea lui Dumnezeu. Ea nu mai dorea nici un sot din lumea omeneasca, deoarece considera ca singura casatorie adevarata era doar cu Dumnezeu. Ca multi alti sfinti sufiti, ea nu facea nici o diferenta intre barbat si femeie daca acestia traiau daruiti complet lui Dumnezeu.
Rabi`a al `Adawiyya s-a indreptat catre Dumnezeu cu o iubire absoluta, hotarata si plina de rabdare, fara sa astepte nimic in schimb, abandonandu-se complet vointei Lui. Aceasta adorare a lui Dumnezeu in inima este semnul uniunii complete dintre adorator si Cel Preaiubit. In traditia spirituala sufita, ea a fost prima care a insistat asupra necesitatii adevarului si sinceritatii in relatia omului cu Dumnezeu. Deseori, ea ii condamna pe cei care spuneau ca sunt adoratorii lui Dumnezeu, dar inima lor nu era pura si devotata. Rabi`a al `Adawiyya spunea acestor oameni: “Va ridicati impotriva vointei lui Dumnezeu si totusi sustineti ca Il iubiti. Daca L-ati iubi cu toata puterea sufletului vostru, atunci v-ati supune vointei lui, pentru ca cel care iubeste se abandoneaza iubirii.”
Ea a trait pentru o iubire care nu asteapta raspuns, reciprocitate sau rasplata. Se spune ca o data, cineva se ruga astfel: “Doamne, fie ca tu sa fii multumit de noi”. Ea l-a certat: “Ar trebui sa isi fie rusine sa ceri asa ceva lui Dumnezeu. Cum poti sa il rogi sa fie multumit de tine daca tu nu esti mai intai impacat cu el?” Acel om a intrebat-o atunci: “Cand un adorator este impacat cu Dumnezeu?” Ea i-a raspuns: “Atunci cand el este egal in fata suferintelor si a bucuriilor acestei vieti.”
Cineva a intrebat-o: “Ce este Iubirea?
“Iubirea vine din eternitate si trece in eternitate. Il iubim pe Dumnezeu pentru ca El ne-a iubit mai intai.”
Povestiri
- Numeroase dintre povestirile referitoare la viata ei fac referire si la relatia ei cu sfantul sufit Hasan al-Basri. Intr-o zi, ea i-a trimis o bucata de ceara, un ac si un fir de par. “Fii ca ceara, lumineaza lumea cu arderea ta. Fii ca acul si munceste gol. Atunci cand vei face aceste doua lucruri, o mie de ani ti se vor parea ca un fir de par.”
- Intr-o alta povestire se spune ca intr-o zi, Hasan al-Basri a vazut-o pe Rabi`a al `Adawiyya langa un lac. Punandu-si covorasul de rugaciune pe apa, el i-a spus: “Rabi, vino aici! Sa ne rugam aici, pe apa.” Ea i-a raspuns: “Hasan, atunci cand iti etalezi bunurile spirituale in piata omeneasca, exista unele lucruri pe care nu este bine sa le arati.”
Apoi, ea si-a asezat covorasul de rugaciune in aer si a zburat pe el. “Vino aici, sus, Hasan, aici ne pot vedea oamenii” i-a strigat ea. Iar apoi, i-a spus: “Hasan, ceea ce tu ai facut pot face pestii, iar ceea ce am facut eu pot face si pasarile. Dar adevarata cautare spirituala este dincolo de toate aceste trucuri. Trebuie sa ne indreptam atentia si sufletul cu totul numai catre Dumnezeu.”

Din poeziile ei
“Nu sunt a acestei lumi, nici a celei viitoare,
Nu apartin nici paradisului, nici iadului,
Locul meu este locul fara loc,
Urma mea este urma fara de urma.
Nu sunt nici trup, nici suflet pentru ca fac parte din sufletul celui Preaiubit.

“Pacea mea este in singuratate, iar Preaiubitul meu este mereu cu mine. El este locul meu de rugaciune, El este rugaciunea insasi. Oh, vindecator al sufletelor, inima se hraneste cu dorul de Tine, iar stradania pentru unirea cu Tine mi-a vindecat sufletul. Tu esti bucuria mea si viata mea eterna. Tu ai fost izvorul vietii mele, Tu imi daruiesti extazul. M-am despartit de toate fiintele create, pentru ca traiesc doar pentru unirea cu Tine, acesta este scopul cautarii mele.”

“O, Doamne, daca ma indrept catre Tine de teama iadului, arunca-ma in iad,
Iar daca Te caut in speranta Paradisului, alunga-ma din Paradis.
Dar daca Te ador doar pentru Tine, daruieste-mi frumusetea Ta nepieritoare!”
“O, Doamne, lucrurile omenesti pe care mi le-ai harazit, daruieste-le dusmanilor Tai,
Iar ceea ce urmeaza sa primesc dupa moarte, daruieste adoratorilor Tai,
Pentru ca prezenta Ta imi este de ajuns.”

joi, 6 octombrie 2011

CREDINTA CE POATE MUTA MUNTII


Au existat SFINTI CE AU MUTAT la propriu MUNTII DIN LOC: argintarul Ioan si muntele Adar din Egipt
În secolul VII au ajuns arabii si în Egipt, tara crestina pe atunci. Astazi sunt numai cinci milioane de crestini monofiziti si vreo 20.000 de crestini ortodocsi în Patriarhia Alexandriei. Ceilalti toti sunt mahomedani. Acolo a fost focarul calugarilor: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie, Sfântul Paisie cel Mare, Sfântul Sisoe, Sfântul Pamvo, Sfântul Teodor Studitul si atâtea mii de cuviosi. Numai Sfântul Antonie cel Mare avea, în pustiul Egiptului, peste 20.000 de ucenici prin secolul III.
Când au ajuns la Alexandria si au pus mâna pe cetate si pe Egipt, era patriarh Sfântul Platon. La dânsii asa era: ori te faci mahomedan, ori te trece prin sabie. Îti taiau capul daca nu te faceai mahomedan. Ce s-a întâmplat? Erau în jurul Alexandriei orase de calugari. Era un oras, Oxirinius, lânga Cartagina, care avea mai multi calugari decât oameni casatoriti. Erau multe manastiri de calugari si de calugarite. A venit veste la episcop si au început sa plânga preotii si poporul: “Au venit turcii, ne omoara pe toti, daca nu ne lepadam de Hristos!” Ce s-a întâmplat?
S-a dus episcopul la sultanul turcilor si sultanul i-a spus asa:
- Tu esti mai mare peste crestini?
- Eu sunt.
- Cum te cheama?
- Platon.
- Uite, eu sunt pasa cel mai mare, trimis de sultanul aici. Hristos al vostru spune minciuni!
Si a început sa huleasca pe Mântuitorul.
- Dar de ce?
- Uite, am o Evanghelie în mâna mea! Iata ce scrie aici: Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca în mare, si daca veti crede, va fi cum ziceti. Deci, daca voi sunteti crestini si arhierei si preoti si calugari si calugarite atâtea mii, aveti opt zile ca muntele acesta, Adar, sa-l mutati din loc. (Caci era acolo un munte mare si avea câteva sate si de crestini si de mahomedani). Daca nu-l mutati cu rugaciunea în opt zile, nu va ramânea nici un crestin netaiat si averile voastre toate le luam noi. Sa vad eu, exista asa putere si adevar în Evanghelia voastra sau Hristos a spus minciuni!
Ca El n-a fost Dumnezeu, a fost un prooroc, asa spun mahomedanii. Patriarhul a zis:
- Domnule, lucrul acesta care îl spui dumneata este peste putinta noastra, dar Mântuitorul poate va face mila cu noi, iar daca nu, vom muri toti ca martiri.
Caci altfel trebuia sa le taie capetele si sa le ia si averile.
- Eu nu stiu – a zis sultanul -, daca nu mutati muntele în opt zile, nu ramâne nici un crestin si nici un calugar si nici un preot în toata lumea asta. Sa va arat eu voua sa mai spuneti minciuni, ca voi ziceti ca puteti sa mutati muntii cu rugaciunea, ca asa spune minciuni si Hristos al vostru.
Patriarhul a venit scârbit în Alexandria, a adunat episcopii, sinodul, preotii, staretii si staretele manastirilor, toti crestinii cei buni, si le-a zis:
- Iata, fratilor, mai avem de trait opt zile si daca nu vom muta muntele Adar cu rugaciunea, nu va ramâne nimeni viu. Turcii au spus ca ne omoara pe toti, ca Sfânta Evanghelie spune minciuni si ca nu se poate sa se mute muntii cu rugaciunea. Ca daca n-a mutat Mahomed muntii, apoi nici Hristos nu poate, ca au spus ca Mahomed al lor a fost mai mare ca Hristos.
- Atunci ce-i de facut, preasfintite?
Patriarhul Platon a spus:
- Noi, iubitii mei frati, nu ispitim pe Dumnezeu, ca n-avem noi credinta sa mutam muntii. Hai sa punem rugaciuni! Întâi si-ntâi punem trei zile de post. Sa posteasca toata cetatea cu tot cu animale, cum a fost în Ninive. Copiii sa nu suga la mamele lor, chiar de-or muri. Toata lumea sa vina la biserica si sa se spovedeasca. Ne pregatim de moarte. Toti sa treaca pe la duhovnici sa se marturiseasca si ne împartasim tot poporul cu Sfintele Taine, si care este oprit si care nu-i oprit, pentru ca suntem în fata mortii. Si chiar de vom muri, sa murim spovediti si împartasiti cu Sfintele Taine si mai mult, ce va voi Domnul cu noi. Si a placut la toti cuvântul acesta, si au plecat toti acasa. Iar preotii au adunat oamenii în biserici si le-au zis:
- Oameni buni, iata turcii ne-au înconjurat! A venit califul Omar, pasa si sultanul si acum ne-au dat opt zile de viata. Daca vom muta muntele Adar cu rugaciunea, vom trai; iar daca nu, nu ramâne unul viu si averile noastre le vor lua ei.
Tot poporul când a auzit a început a plânge.
- Iata ce este. A rânduit patriarhul post; nimeni nu gusta apa si mâncare trei zile si trei nopti, macar de ar muri de foame. Cine va mânca, nu mai este crestin. Facem si noi ca si poporul din cetatea Ninive, când a spus Proorocul Iona ca mai au trei zile si vor muri. Poate va face Dumnezeu mila cu noi, sa faca vreun semn cu muntele.
Si au postit crestinii si preotii si calugarii si maicile si toata lumea si pustnicii din pustie, ca era mare pustia sketica si avea multi sihastri si oameni sfinti. Si s-au rugat lui Dumnezeu si dupa ce poporul a postit trei zile, preotii i-au spovedit pe toti si au împartasit tot poporul cu Preacuratele Taine, si care erau vrednici si care nu. Ce-au zis? “Mai, oamenii sunt în fata mortii. Omul, în caz de moarte, trebuie sa fie pregatit”.
Pe urma ce-au zis?
- Hai sa înconjuram muntele cu procesiune!
Preotii si arhiereii îmbracati, au luat moastele Sfântului Mina, moastele Sfântului Prooroc Ieremia, care se gasesc acolo aduse de Alexandru cel Mare, Machedon. Au luat prapurii, crucile, icoanele, si au început a merge în jurul muntelui si a face procesiune, cum se face pentru ploaie pe câmp, cu Sfântul Maslu. Si mergeau în jurul muntelui câteva sute de metri cântând “Sfinte Dumnezeule”. Si iarasi ziceau diaconii: “Iara si iara, plecând genunchii nostri, Domnului sa ne rugam”. Si iar se rugau arhiereii plângând, dupa ce poporul era acum împartasit si pregatit de moarte. Si a spus patriarhul: “Sa iasa cât se poate de multi, numai cei bolnavi si batrâni sa ramâna în oras. Sa vina toata lumea la rugaciune”.
Si au mers în jurul muntelui Adar cu mult popor, facând rugaciune si citind din Sfânta Evanghelie. Trei zile au mers, ca muntele era mare si ei tot stateau în genunchi si preotii le predicau. Se rugau si iar mergeau, dar nu s-a facut nici un semn. Deci trei zile trecusera si cu trei, câte au postit, erau sase. Mai erau doua zile si moartea tuturor era de fata.
Dar s-a întâmplat o minune mare atunci. Era un argintar, faur de aur, slavit foarte în toata cetatea aceea pentru mestesugul mâinilor lui. Ioan îl chema. Era un baiat cu viata sfânta si necasatorit. El a întrebat pe preot:
- Parinte, merg si eu acolo pe munte la rugaciune?
Dar preotul avea de facut niste sfinte vase, potire, discuri, de îmbracat si evanghelii pe sfânta masa, si i-a zis:
- Fiule, tu ramâi, ca doar tot pentru biserica lucrezi. Ramâi la argintaria ta si lucreaza, dar sa postesti si tu si sa te rogi în fiecare ceas.
Si a ramas argintarul Ioan sa lucreze pentru biserica, însa el, fiind argintar, lucra si pentru femeile care veneau la el. În timpul acesta, lucrând el si ceilalti înconjurând muntele cu post, cu rugaciune si cu plângere, o femeia rea din cetate, care n-avea grija credintei, fiind o femeie depravata, a pus ochii pe dânsul, si ce-a gândit ea? Acum când toti s-au dus din cetate, a gasit prilej sa se duca la acest argintar, cu gând spurcat. Si s-a dus la Ioan:
- Ioane, ce faci?
Dar el saracul, scârbit ca arabii îi amenintau cu moartea si parintii lui erau dusi la rugaciune cu patriarhul, a zis:
- Ce sa fac, doamna, iata lucrez niste potire pentru biserica.
- Am venit sa-mi faci un inel de aur.
El nu era tocmai bucuros, dar fiind de meserie, i-a zis:
- Da, doamna.
I-a luat masura sa-i faca inel, dar ea, fiind femeie desfrânata, îl priveste în ochi si-i spune:
- Mai Ioane, mie îmi plac ochii tai!
Dar el, credincios foc, a zis:
- Cum ai zis?
- Îmi plac ochii tai! De aceea am venit sa te vad.
- Îti plac ochii mei? Mai asteapta doamna putin, ca ti-i dau.
A luat cutitul cu care lucra, si, de fata cu ea, a scos un ochi si l-a pus pe taler.
- Îti mai trebuie si celalalt?
- Ho, mai nebunule! De-acum ai sa mori.
- Tu nu vezi ca mâine-poimâine murim cu totii de sabie si tu vii acum cu gânduri curvesti la mine? Nu vezi ca-i amenintata cetatea si murim cu totii de sabia turcilor? Îti plac ochii mei? Unul l-am scos si îndata ti-l scot si pe celalalt. Asa ma învata Hristos: De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l. L-am scos pe dreptul; ti-l scot si pe stângul.
Atunci ea a fugit speriata si s-a dus de-a spus la o prietena de-a ei. Apoi s-a aflat în toata cetatea. Dar el saracul si-a legat ochiul cu o batista si multumea lui Dumnezeu, Celui care a zis în Evanghelie ca-i mai bine sa mergi cu un ochi în Rai, decât cu amândoi în iad.
Si a ajuns vestea si la patriarh si atunci si-a adus aminte patriarhul ce spune în Psaltire: Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul si rugaciunea lor o asculta. Si a trimis doi diaconi în Alexandria, zicând:
- Duceti-va repede în cetatea Alexandriei, la argintarul Ioan, si daca-l veti gasi viu, cum va putea, sa vina pâna la noi. Sa vina cu nadejdea în Dumnezeu, ca avem mare nevoie de el!
S-au dus diaconii. El, când a auzit ca-l cheama patriarhul, a zis catre ei:
- Parintilor, ma cam doare un ochi! Dar n-a spus ce-a facut. Ma cam doare un ochi, dar am sa merg.
Si a luat saracul ce a putut si a mers cu diaconii aceia si a ajuns în fata patriarhului.
- Ce ai, frate Ioane?
- Ma doare un ochi!
Tot nu spunea taina, ca asta este o mucenicie de bunavoie.
- Frate Ioane, noi stim ce-ai patit. Dar uite, mai avem doua zile si murim cu totii. Fiindca atâta ai iubit pe Mântuitorul lumii, încât ai facut porunca Evangheliei, ca ai scos ochiul tau care te smintea, te-ai temut de Dumnezeu si pentru dragostea Lui ti-ai scos ochiul si erai gata sa-l scoti si pe celalalt, credem ca si Dumnezeu te va asculta pe tine acum.
- Dar ce sa fac, parinte?
- Musulmanii ne-au pus aceasta conditie: daca pâna poimâine nu mutam muntele – ca acum se apropiasera opt zile -, daca nu mutam muntele acesta pâna în apa Nilului, toti vom pieri de sabie si averile noastre vor fi date la turci. Deci te rugam, frate Ioane, hai la rugaciune cu noi si fa si tu rugaciune!
- Parinte, cum sa ma rog?
- Ne rugam odata cu totii, iar tu ia sfânta cruce în mâna si zi asa:
- În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, munte al lui Dumnezeu, Adar, îti porunceste nevrednicul rob al lui Dumnezeu, Ioan, pentru rugaciunile tuturor parintilor si ale crestinilor care sunt aici, ridica-te si mergi pâna în apa Nilului si sa nu te mai opresti!
Atunci s-a pornit un cutremur mare si au început a se legana muntii cu huiet mare. Muntele Adar s-a rupt de ceilalti munti si a început a merge huind la vale. Ce se întâmplase? Casele care erau pe munte au început a se darâma una peste alta, caci crapa muntele si omora tot ce gasea.
Arabii care pândeau cu sabiile trase, cu armata de pe alt munte, se întrebau:
- Ce se întâmpla?
- Se roaga crestinii si s-a pornit muntele Adar, ca noi am spus ca Hristos spune minciuni! Iata credinta crestinilor!
Si au început a striga de frica la dumnezeul lor, împreuna cu generalii:
- Alah! Alah! Alah! Dumnezeul crestinilor pierde lumea! Uite vine muntele la vale!
Si s-au dus generalii turci la Sfântul Platon, patriarh batrân, avea 90 de ani, si au început a se ruga:
- Parinte, parinte, opreste muntele, ca avem atâtea sate de mahomedani! Opreste muntele, parinte, ca mor toti arabii – ca erau si sate de crestini.
Iar patriarhul a zis:
- Fiilor, noi ne-am rugat lui Dumnezeu si nu cu puterea noastra s-a pornit muntele la vale, ci cu puterea lui Hristos, pe care voi l-ati hulit si ati zis ca spune minciuni: “Ca daca ar avea vreun crestin credinta cât un graunte de mustar, va zice muntelui sa se mute”. Deci Hristos a pornit muntele, nu noi, si daca El va voi, o sa-l opreasca. Noi ne-am rugat Celui Atotputernic si cât va voi El, atât va merge.
Si a mers muntele pâna în apa Nilului. Pâna în ziua de azi, cine merge în Egipt, vede minunea aceasta. Nilul a ocolit muntele, ca el s-a oprit drept în albia Nilului si azi Nilul face ocol împrejurul muntelui, pâna vine în albia sa înapoi.

Această mutare a muntelui Adar a avut loc în anul 604, când era Platon patriarh al Alexandriei si când au venit arabii sa distruga neamul crestinesc de acolo si s-a scris aceasta minune în proloage si în Istoria Bisericii. Iar mahomedanii, când au vazut putea credintei ortodoxe cea adevarata, nu numai ca n-au omorât pe crestini, ci o mare multime de generali si oameni de rând s-au încrestinat si au zis: “Hristos este adevaratul Dumnezeu”.
Iar Califul arabilor a spus: “O suta de ani nu se va lua impozit de la crestinii din orasele si satele Egiptului pentru minunea pe care a facut-o Hristos Dumnezeu cu crestinii, ca a mutat muntele Adar în fata a atâtea mii si sute de mii de oameni care l-au vazut”.