Despre umilinta- povestire sufita

„mândria omului obişnuit va dispărea într-o bună zi, dar mândria pe care o are o fiinţă spirituală în legătură cu sfinţenia sa, aceasta este foarte greu de lepădat.” Ramakrishna]

Adevărata umilinţă nu se obţine prin austeritate sau prin recitarea unor mantre, ea vine din pierderea lucidă a interesului faţă de toate tentaţiile oferite de către ego. Este o cale simplă, omenească a bunului simţ, care este inocentă şi lipsită de orice pervertire. În ea înţelegi cu putere că egoul nu are nimic esenţial de oferit.
O astfel de umilinţă se găseşte în credinţa că fericirea nu vine de la bani, de la confort, din satisfacerea dorinţelor sexuale sau din obţinerea faimei. Atunci când această înţelegere este trăită în adâncul fiinţei, când ea te pătrunde până la oase, ego-ul nu mai are nimic altceva de oferit şi atunci se ofileşte şi cade precum o bucată de piele uscată. Atunci, într-adevăr spiritul din om nu mai este înlănţuit în jocurile sale meschine.
O astfel de umilinţă aduce într-adevăr pacea interioară. Trecutul şi viitorul îşi pierd atracţia magnetică, iar atenţia este atrasă în mod spontan, fără efort, către momentul prezent, aici şi acum. O astfel de umilinţă îndepărtează tot ceea ce este fals şi astfel revelează şi dă viaţă puterii adevărate ce există în om.
Iată o minunată povestire sufită, care arată umilinţa unui lider:
“În palatul unui rege trăia un sclav pe care regele îl iubea foarte mult şi căruia i-a oferit poziţii din ce în ce mai înalte în regatul său, până când l-a făcut ministrul trezoreriei regale. Regele i-a spus însă să nu uite niciodată de unde a venit.
De când a devenit ministru, sclavul obişnuia să se încuie în ficare zi, timp de o oră, în camera trezoreriei. Ceilalţi miniştri, fiind invidioşi pe el, i-au spus regelui că acolo se petrecea ceva dubios.
În ziua următoare, regele s-a dus la camera trezoreriei şi s-a uitat înăuntru printr-o crăpătură din perete pentru a vedea ce făcea sclavul său acolo în fiecare zi. Nu mică i-a fost mirarea, când l-a văzut pe acesta dezbrăcându-se de straiele regale şi punându-şi înapoi zdrenţele şi lanţurile de sclav. Astfel, el se privea în fiecare zi în oglindă, timp de o oră, pentru a nu uita de unde plecase. Regele a intrat în cameră şi l-a îmbrăţişat pe ministrul său care fusese sclav, spunându-i: „Prietene, frate, îţi multumesc că mi-ai amintit că şi eu sunt doar un simplu sclav al Regelui Regilor.”