Belinda Cannone -TRIUMFUL PROSTIEI-mic tratat despre prostia inteligenţei

O carte excepţională ce merită a fi citită. Poate aduce multă lumină asupra cuvântului prostie, ignoranţă - Belinda Cannone -TRIUMFUL PROSTIEI-mic tratat despre prostia inteligenţei

„Dacă într-adevăr prostia, văzută dinăuntru, n-ar semăna până la a se putea confunda cu talentul, dacă, văzută din afară, n-ar avea toate aparenţele progresului, ale geniului, ale speranţei şi-ale îmbunătăţirii, nimeni n-ar vrea să fie prost şi n-ar exista prostie."
ROBERT MUSIL

„Numai idioţii n-au nici o îndoială.
-Sunteţi sigur?
-Absolut sigur."
GEORGES COURTEUNE

Ce este aşadar prostia? (Dar inteligenţa?)

Deosebirea dintre colegul meu Gulliver şi mine, care sunt un om mai încet la minte, este mai întâi că mie îmi trebuie mai mult timp pentru a repera prostia. El e cel care zice primul prostie, de altfel. Zice „prostie a inteligenţei", ca să fiu mai exact. M-am repezit să-i răspund: „Şi eu sunt prost – Ba nuuuu." E răutăcios câteodată.
Prostia nu mă amuză. Deloc. Mă oboseşte. Mi se pare chiar destul de surprinzător în ce măsură te poate epuiza dialogul cu un imbecil. Un val de lehamite mă covârşeşte brusc şi am impresia că n-am să-l mai pot îndura nici măcar o secundă, că o să fug cât or să mă ţină picioarele - deşi nu vreau să supăr oamenii, în general -, cum să ies din bucluc? Alteori, ce-i drept, sentimentul care mă domină e mânia: alaltăieri,de pildă, nătânga aia care îmi explica pe un ton caritabil şi definitiv cum să lupt contra insomniei („să-ţi accepţi cu mai multă înţelegere corpul", „să citeşti poezie noaptea"...). În primul rând, nu-i ceream sfaturi, dar mai ales nu-i trece nici o clipă prin minte că m-aş fi putut gândi înaintea ei la soluţiile astea, că silit de necesitate, ideile ei bune să fi fost deja puse în practică fără nici un rezultat.
Formă de prostie insuportabilă: când ai descoperit ceva, să presupui că trebuie informaţi şi ceilalţi, altfel zis să nu-ti închipui nici un moment că celălalt ştie poate deja ceea ce-ai vrea să-i aduci la cunoştinţă. Să nu te poţi pune în locul celuilalt, să-i vorbeşti fără a încerca să ştii ce are în cap, ce cunoaşte şi ce nu cunoaşte, să nu ţii cont de asta, să-l subestimezi în definitiv, în orice caz, să-l neglijezi: prostie - şi deci reacţie de mânie.
Gulliver m-a oprit imediat: nu despre asta voia el să vorbească. Există, fără-ndoiaiă, neghiobi, obtuzi, inşi care nu ştiu nimic şi care vorbesc prea mult, mărginiţi, indivizi care nu-şi dau seama că repetă pretutindeni ceea ce se poate auzi pretutindeni etc. Pe el însă îl interesează mai degrabă prostia - a insistat asupra acestui punct - celor care au toate mijloacele de a nu fi proşti, prostia oamenilor inteligenţi. Şi spune că nici pe el nu-l amuză asta, dar nici nu-i stârneşte cu adevărat mânia. Pe el îl face să sufere. „Da, să sufăr. Cuvântul e tare, dar ăsta-i adevărul. În primul rând fiindcă iubesc profund acordul, iar dezacordul mă întristează.''
I-am atras imediat atenţia că mania consensului era un mare factor de prostie. Veşnica atracţie pentru conformism, acest instinct gregar pe care-l explica obţinerea confortului fizic (toată lumea încălzindu-se corp la corp în aceeaşi cavernă) şi care se regăseşte acum în cea a confortului intelectual. Or, inteligenţa, i-am spus, constă întotdeauna, cred eu, în a face un pas înapoi şi a te privi, inclus în grup, pentru a constata atunci, eventual, că behăi la unison. Dorinţa pătimaşă de-a aparţine grupului nu poate desigur să conducă decât la conformism.
M-a oprit din nou. „Nu vorbesc de consens, care implică un număr mare. Ceea ce mă umple de bucurie, de profundă bucurie, e să găsesc acord în legătură cu o idee importantă, o carte sau cu un film care mi-a plăcut, cu un punct de vedere la care ţin din toată inima, cu o concepţie despre lume până la urmă. Îmi place acordul la fel de mult ca săruturile. Asemeni multor oameni, de altfel. Nu e o slăbiciune: când izbutim să ne punem de acord, găsim în asta o confirmare a unui simţ comun, a existenţei unui adevăr – de vreme ce gândim asta şi tu, şi eu, înseamnă că există un motiv s-o gândim, că trebuie să fie adevărat. Plăcere în care se amestecă acel surplus pe care-l simţim în vals sau în tangou: faptul de a găsi un acord e delicios în sine, la fel cum este înţelegerea secretă a corpurilor în dansurile de cuplu. Dar ai dreptate, se întrevede un pericol potenţial: el ar consta în a privilegia acordul în detrimentul adevărului, a gândi împreună cu celălalt mai degrabă decât a gândi corect, numai de dragul acordului. Sarraute s-a amuzat copios pe chestia asta, în Fructele de aur. Adu-ţi aminte cum descrie ea frământările secrete ale interlocutorilor care comentează, cu aprecieri diferite, calitatea unui roman recent, Fructele de aur, şi zbuciumul lor tăcut când nu cad de acord."
Gulliver spune că uneori i-ar plăcea să scrie o carte pe această temă a prostiei inteligente.Şi adaugă: „Doar pentru a alina suferinţa pe care o provoacă în mine: când înţelegi în profunzime un fenomen, te afectează mai puţin." Dar, cum e amabil (de aceea îl frecventez) şi modest (cu siguranţă), prostia oamenilor proşti, ca atare, nu-l interesează câtuşi de puţin, declară el, şi nu-i trezeşte nici o poftă de-a scrie. Nimic comparabil cu rânjetul lacom (şi-l imaginează) al lui Flaubert sau al lui Leon Bloy pregătindu-se să-i răstignească pe imbecilii din epoca lor. Lui, o repetă el, i-ar stoarce mai degrabă lacrimi (şi de furie, un pic, când interlocutorul e prea înfumurat, dar mai ales de suferinţă). E de altfel motivul pentru care vede mai multe dificultăţi în privinţa acestei teme: prostia este a priori un su-biect antipatic. Sau cel puţin, rectifică el, autorii care scriu despre prostie au, în această activitate, ceva antipatic. Cinici, răi, caustici, bucuroşi să deteste. Nu se recunoaşte în aceste trăsături.
„De altfel, nu ştiu ce este prostia, după cum nici ce-i inteligenţa. A doua mare dificultate. Sunt cam prost în materie de prostie. E un cuvânt-debara, prin care desemnez comportamente sau vorbe care mi se par nedemne de o inteligenţă normală. Dar cum încă şi mai puţin ştiu ce-s inteligenţa şi normalitatea..."
Idealul, zice el, ar fi să se scrie o carte în care nici un cititor nu s-ar recunoaşte personal, dar în care i-ar regăsi pe unii dintre amicii săi sau pe unii dintre cei care-l bârfesc şi-l calomniază.


Azi-dimineaţă, în piaţa Bastiliei, în timp ce beam o cafea înainte de a ne începe ziua de lucru, nu m-am putut abţine şi i-am pus întrebarea care-mi stătea pe limbă: va fi existând o formă contemporană a prostiei inteligente (am împrumutat conceptul lui, e mai bine să vorbeşti cu cuvintele celuilalt, totul merge mai repede)? De fapt, îl interesează oamenii gen Bouvard şi Pécuchet de astăzi?
A strâmbat din buze (cu timpul, am ajuns să-i recunosc bine semnele de iritare, dar, cum e amabil, nuse înfurie). „Nu vorbesc de Bouvard şi Pécuchet. Pentru că nu-i îndeajuns ca prostia proastă să fie în avangarda contemporanului, cum era a lor la 1881, pentru a-mi reţine atenţia. Mă interesează, ţi-am spus, prostia oamenilor inteligenţi. Cultivaţi, informaţi,liberi (s-ar putea crede) să-şi exercite inteligenţa în orice moment şi în legătură cu orice subiect, dar supuşi totuşi influenţei pe care-o exercită opinia generală. Oh, o opinie rafinată, nu doar opinia celor mulţi, nu: opinia acelui grup relativ restrâns - oamenii inteligenţi - care domină gândirea contemporană."
În faţa noastră, geniul din vârful columnei continuând să se înalţe pe un picior, mi se părea o reprezentare a minţii mele străduindu-se să-şi înţeleagă interlocutorul, uneori uşoară ca fulgul, alteori în pericol, şi, în timp ce părăseam cafeneaua, Gulliver a continuat: „Aminteşte-ţi de seara pe care am petrecut-o la Philinte. Femeia aceea, o profesoară cred, minionă, drăguţă, interesantă, intrigantă chiar." înţelegeam la cine se referea, o femeie care se făcuse mult auzită în seara aceea, şi cu plăcere, foarte informată, teatru, cinema, cărţi, pictură..." însă foarte repede îţi dădeai seama că nu făcea altceva decât să confirme valorile consacrate.
Nici o clipă vreo notă falsă. Dacă voiai să ştii ce proslăveşte opinia generală de azi, era suficient s-o asculţi. Şi aici ajung la întrebarea ta despre contemporani: «opinia» e o noţiune temporală, ea trimite la opinia dominantă a momentului.
În fond: la prostia nu psihologică, personală sau eternă, ci la prostia contemporană. Or, ce anume apără opinia noastră? Ei, bine, dacă reuşeşti să analizezi asta, descrii prostia de astăzi. De pildă, în ceea ce priveşte discuţia noastră despre artă de la Philinte, constaţi că în secolul al XIX-lea susţinătorii artei oficiale spuneau: «Eu sunt pentru ordine, stimate domn» şi că aceiaşi spun astăzi: «Eu sunt pentru dezordine.» Mai exact,spun «subversiune». Cu aceeaşi siguranţă calmă, cu acelaşi sentiment că gândesc «cum trebuie». Goden, Burard, Hougot: de necriticat.
«Eu sunt pentru subversiune, stimate domn.» Cum de putea acea femeie liberă să apere în exclusivitate valorile consacrate? Adevărul e că se credea în chip sincer subversivă şi ar fi fost foarte surprinsă dacă ar fi fost acuzată că se încadrează perfect în norme. De fapt, prostia care mă interesează are mai mult de-a face cu conformismul, cu supunerea faţă de gândirea dominantă, decât cu nerozia. E deci mai crunt, dacă crezi în libertatea spiritului, s-o înduri." Există dragoste rănită la Gulliver.