Practica oricărei arte are câteva cerinţe generale, indiferent dacă avem de-a face cu arta sculpturii, poeziei sau a iubirii. Înainte de toate, practica unei arte cere DISCIPLINĂ.
O fiinţă nu poate fi cu adevărat foarte bună într-un domeniu dacă nu are o disciplină şi o practică susţinută în acel domeniu. Ceea ce se face doar dacă o fiinţă are chef poate fi cel mult un hobby drăguţ şi amuzant, dar astfel nu se poate atinge starea de măiestrie în domeniul respectiv. Dar problema nu este doar a disciplinei în practicarea unei anumite arte, ci este cea a disciplinei în întreaga viaţă. S-ar putea crede că nimic nu este mai simplu de învăţat pentru omul modern decât disciplina. Oare nu îşi petrece el opt ore pe zi cât se poate de disciplinat într-un loc de muncă care necesită o rutină prestabilită ?
Adevărul este, totuşi, că omul modern are excesiv de puţină auto disciplină în afara sferei muncii.. Când nu munceşte, vrea să trândăvească, să piardă vremea sau „să se relaxeze“, pentru a folosi varianta consacrată în societatea modernă. Această dorinţă de trândăveală este într-o măsură foarte mare o reacţie la rutinizarea vieţii. Tocmai pentru că omul este forţat să-şi cheltuiască energia opt ore pe zi în scopuri care nu sunt ale lui proprii şi într-un mod care nu-i este propriu, ci pescris pentru el de ritmul muncii, el se revoltă şi revolat sa capătă forma unei indulgenţe infantile faţă de sine însuşi. În plus, în bătălia sa împotriva autoritarismului, omul a devenit distructiv faţă de orice disciplină, atât faţă de cea impusă de o autoritate iraţională, cât şi faţă de o disciplină raţională pe care ar trebui să şi-o imoună el însuşi. Fără o astfel de disciplină, viaţa devine, totuşi, risipită, haotică şi lipsită de concentrare.
CONCENTRAREA constituie o condiţie necesară pentru stăpânirea unei arte este un aspect ce a fost demonstrat. Oricine a încercat vreodată să înveţe o artă o ştie. Mai mult decât autodisciplina, concentarea este rară în cultura noastră. Cultura nostră duce un mod de viaţă neconcentrat şi difuz, căruia abia dacă îi putem găsi undeva un precedent. Deobicei fiinţele societăţii contemporane au tendinţa de a face mai multe lucruri deodată : să citească, să asculte radioul, să vorbescă, să fumeze, să mănânce, să bea. Această fiinţă este consumatorul perfect cu gura larg deschisă, gata să înghită orice : imagini, băuturi, cunoştinţe. Această lipsă de concentrare devine evidentă în dificultatea de a fi singuri cu noi înşine. Să putem să fim liniştiţi, fără să vorbim, fără să fumăm, fără să bem pare ceva imposibil pentru marea majoritate a oamenilor. În astfel de situaţii devin nervoşi, agitaţi, trebuie să facă ceva cu mâinile, cu gura.
Un al factor este RĂBDAREA. Oricine a încercat vreodată să înveţe o artă, ştie că răbdarea este strict dacă vrei să realizezi ceva. Dacă alergi după rezultate rapide, nu vei învăţa niciodată o artă. Pentru omul modern, răbdarea este la fel de dificil de practicat ca disciplina şi concentrarea. Întregul nostru sistem industrial întreţine exact contrariul: rapiditatea. Toate maşinăriile noastre sunt făcute de dragul vitezei, rapidităţii. Din păcate multe din valorile umane sunt acum determinate de valorile economice. Ceea ce este bine pentru maşini ar trebui să fie bine şi pentru oameni, aceasta este logica. Omul modern crede că pierde ceva, timp, dacă nu face lucrurile repede, dar din păcate el nu mai ştie ce să facă cu acel timp pe care-l câştigă.
O altă condiţie primordială pentru a învăţa orice artă este PREOCUPAREA MAJORĂ pentru stpanirea acelei arte. Dacă arta respectivă nu este de o importanţă majoră pentru o fiinţă, ucenic în arta respectivă, el nu o va învăţa niciodată. Va rămâne un diletant bun, în cel mai fericit caz, dar nu va deveni niciodată maestru, iar acest aspect este valabil pentru oricare dintre arte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu