Iata de fapt ce se ascunde sub Rosia Montana!

Doar cititi si dati mai departe...

Ca sa nu cititi tot materialul, daca nu aveti timp, chiria pe Rosia Montana, de 520 Kilometri-patrati costa 20.000 euro/an (douazecimii), adica jumatate din pretul de vanzare al unei garsoniere de 30 metri-patrati. Adica exploatatorii nu au asteptat degeaba 12 ani, intr-un sediu dintr-o garsoniera . . . . credeti ca BNR va primi vreun gram de aur de acolo ??? dar de argint ??? dar de uraniu si wolfram ??? Da, da, vom primi cum au primit si kosovarii crom din terenurile lor . .
Iata de fapt ce se ascunde sub Rosia Montana! [diferit fata de cel cu uraniul si wolframul]
Sfartecarea trupului tarii :urmeaza pasii marunti ai Germaniei+Ungaria pe de-o parte si Israelului pe alta parte,care si-a indeplinit misiunea: ne-a cumparat deja. Prim-ministrul Israelului a raportat in kneset ca misiunea de a cumpara Romania a fost indeplinita.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Mai jos este un material care TREBUIE SA CIRCULE. E singura forma de protest deocamdata. Sunt informatii despre Rosia Montana si despre valoarea ei fizica, despre valoarea spirituala a zonei si mai ales despre valoarea romanului si a Romaniei, aici si in lume. Am decis sa anexez citeva fotografii facute de subsemnatul in zona acum circa 3 ani. AM VAZUT GALERIILE DACO-ROMANE DE PESTE 2000 DE ANI! EXISTA! NU SUNT O MINCIUNA!
Acolo se ascunde un tezaur urias ce nu va putea fi masurat nicicind in bani! Am gasit ghidul local recomandat (clandestin, in soapta, la ureche! - dureros!) care stie foarte multe (nu din presa!) si care ne-a dus in adincurile pamintului. Si mai ales ale istoriei. Si cind am iesit la suprafata ne-am dat seama in ce hau fara fund de fapt suntem pe cale sa fim aruncati.
Cezar Aanicai
Iasi , mai 2010
" ...Rosia Montana este cea mai veche localitate din Romania , atestata de la anul 131 dupa Hristos.
..De-a lungul istoriei, ispita aurului a atras aici toate neamurile Europei, facand din Rosia un orasel cosmopolit.
..Din Rosia s-au ridicat, de-a lungul timpului, multi luptatori ardeleni, cum au fost Simion Balint, George Gritta, luptator in revolutia de la 1848, alaturi de Avram Iancu..
..In Rosia, stradutele inguste si pietruite, casele de patrimoniu, construite in stil baroc de arhitecti italieni (Strada siciliana), in urma cu aproape doua sute de ani, te transporta in alt timp..
...Ultimele 330 de tone de aur si 1680 de argint vor sa fie exploatate, pana la ultima roca de minereu, de compania Gold Corporation, careia i-a fost concesionata exploatarea.

..Doar douazeci de mii de dolari pe an plateste statului roman compania Gold Corporation, chiria pentru concesiunea a 520 de kilometri patrati, inima de aur a Apusenilor.
Concesiunea s-a facut pe 20 de ani, din 1997, deci ar mai fi inca sapte ani de-acum incolo.
..Vedem zilnic cum angajatii companiei intra in galerii, sub pretextul ca iau probe si fac masuratori, pana ce vor incepe oficial exploatarea, dar nimeni nu-i controleaza daca iau sau nu iau aur de-acolo...
..Uraniul ni l-au exploatat rusii in totalitate, iar acum vom ramane si fara aur, daca romanii nu se trezesc la timp.

De la Bucuresti sau din alta parte a lumii nu-si dau seama de dimensiunile reale ale tragediei de la Rosia Montana , iar cand vin aici si afla adevarul, sunt izbiti de anormalitatea acestei situatii, de lipsa de reactie a Guvernului si a administratiei locale, fata de aceasta stare de lucruri.
Toti scriu acolo ca nu-si pot inchipui ca vestigiile istorice, galeriile romane, bisericile si cimitirele istorice, bucati intregi de munte s-ar narui intr-un iaz de cianura.

Toti ne incurajeaza sa rezistam! Toti vor sa fie de folos cu ceva, un lucru cat de marunt. Solidaritatea aceasta de la om la om face mai mult decat orice gest politic din departare, si acesta indelung asteptat.

"Rezistati! Rezistati!" ne indeamna toata lumea, dar nu e usor, sa stiti, sa-ti traiesti viata ca in vitrina, observat, filmat si fotografiat tot timpul, pandit din fata casei, spionat obstructionat in orice faci sau ai intentia sa incepi. E o tensiune continua care slabeste numai de vineri dupa amiaza pana luni dimineata, atunci cand "observatorii" Gold-ului se aduna de pe ulite, unde se plimba in costumele lor spilcuite si cu ochelari negri la ochi,
plini de emfaza (vezi Doamne, au cumparat aproape tot si ei sunt stapanii Rosiei), si pleaca cu masinile lor scumpe in week-end. Abia atunci, noi putem sa lasam garda jos si sa traim, sa ne strigam bucuriile sau sa ne plangem necazurile, pe un ton de normalitate.

Si cum sa nu ravneasca la aurul Apusenilor, cand in el sunt, in procente mai mari decat oriunde in lume, si metalele rare atat de cautate de industria constructoare de nave spatiale: titan, vanadiu, wolfram, molibden.

Daca macar un singur om va ramane aici si nu-si va vinde proprietatea, compania nu va putea sa treaca peste el. Cred cu tarie ca nu ne luptam cu morile de vant si ca lupta noastra nu e in zadar.Nu se poate sa scoti o localitate in afara existentei, pentru ca vrea o companie straina sa le ia acest drept in numele lacomiei. Daca litigiul cu Gold ar mai tine o suta de ani, rezistenta Rosiei s-ar stinge, treptat. Probabil, asta urmareste compania. Poate daca romanii si-ar lua un petic de pamant pe dealurile acestea si nu l-ar ceda in ruptul capului, atunci ei nu vor avea sorti de izbanda, in vecii vecilor. Iata, membri ai organizatiei mondiale "Green Peace" si-au cumparat loturi fie si de cativa metri patrati in Rosia Montana, pe care nu le vor vinde companiei cu nici un pret, ba chiar au confectionat tablite pe care scrie: "Aceasta proprietate nu este de vanzare", pe care le-au impartit rosienilor, ca sa descurajeze orice tentativa a companiei de a-i ispiti sa ii vanda casele. Acum, Gold Corporation (Gabriel Resources si alte companii subsidiare dupa care se ascunde) si-a angajat cea mai mare companie de publicitate din Bucuresti, a regizorului Bogdan Naumovici, ca sa le faca propaganda proiectului minier de la Rosia Montana. Chiar daca mult prea tarziu, reclama a fost oprita,
in cele din urma, pentru minciunile continute in ea. O lovitura dura pentru companie.

Avem nevoie de exprimarea solidaritatii cu lupta noastra. Sa vina aici cei care cunosc drama noastra, sa ne sprijine moral, sa aratam Gold-ului ca nu suntem asa putini, ca avem si pe altii de partea noastra. Sa facem si noi actiuni de intimidare, asa cum fac ei, nu doar sa tacem si sa inghitim. Noi suntem vreo 20 de familii, ultimii luptatori impotriva Gold-ului, care nu vom pleca nici in ruptul capului. Oricati bani ne-ar da, cu orice ne-ar tenta, noi nu plecam. Mie sa-mi dea America toata sa fie a mea, si eu nu plec din Rosia Montana ."
Eugen Cornea, capetenia rezistentei antigoldiste de la Rosia Montana

am fost astazi la o intalnire cu profesori universitari si alti oameni pregatiti in diferite domenii care-si bat capul cum sa salveze muntii Apuseni de explatare si de distrugere totata. Sincer, nu pot sa stau nepasatoare la ce se intampla si simt ca daca eu nu ma ridic,tu nu te ridici, ala nu se ridica, nu ne ridicam cu totii, tragedia se va intampla si nepasarea de acum ne va costa enorm. Oamenii sunt constienti de amploarea situatiei de faptul ca astia care ne conduc stau sluj in fata banilor,ca au vandut tara pe nimic

in principiu, s-a recunonsut ca sunt multi Romani care vor bine, dar care nu il pot realiza, pentru ca, urmare a manipularii, au reusit astia sa ne demoralizeze si sa ne dezbine
fiecare invitat, specialist pe felia lui a vorbit despre efectele, numai negative , ale explaotarii miniere pe care vor sa o inceapa la Rosia Montana
prof. univ. dr. Ion Brad - membru al Academiei Oamenilor de Stiinta, biochimist a explicat clar care sunt efectele cianurilor rezultate din exploatare asupra organismelor vii: moarte sigura pentru mediu plante, animale si oameni pe o raza de sute de km (inclusiv in tarile vecine)
din cauza vaporilor de cianura care se ridica in aer

prof. dr. Vasile Boroneant, istoric, a povestit despre valoarea siturilor dacice, a galeriilor romane vechi de peste 2000 de ani si despre pierderea identitatii Poporului Roman si a intregului sau certificat de nastere Dacic

s-a vorbit despre faptul cgea asta este rezarva strategica de aur a Romaniei, de care se stie de mii de ani, pe care dacii au exploatat-o cu masura
si pe care au lasat-o mostenire urmasilor pt gestionaterea independenta a Poporului Roman si despre faptul ca in Muntii Apuseni pe langa cea mai mare rezerva de aur si argint din europa, aur de o calitate ridicata, mult superioara, ar fi si o rezerva uriasa de wolfram metal mai scump decat aurul si mult mai pretios, greu de gasit, foarte necesar, in industria militara si spatiala si in economie in general

sunt multe care se invart in jurul regiunii Apuseni pe care vor sa ii distruga e plin de zacaminte, si pe toate vor sa le exploateze, statul roman primeste nimic, adica 1 miliard de dolari in 20 de ani de exploatare, adica 15 % iar explatatorii iau restul de 85 %, si lasa in urma distrugeri istorice, ecologice, umane, NATIONALE , economice inestimabile

pentru pamantul asta au murit Dacii, au murit marii Domnitori Romani, milioane de Romani de-a lungul secolelor ca sa il apere de asupritori
si ca sa il dam noi degeaba astazi.

pasivitatea o sa ne coste scump

eu cred ca nu putem sta indiferenti fata de mostenirea pe care o avem, care e a noastra.,nu a canadienilor sau a altora. E ca si cum vine unu sa iti ia casa cu tot ce ti-au lasat parintii, pamantul, hainele, amintirile, si tu te uiti la el cum o face si il lasi in pace.

ce e de facut ? cum putem incepe sa ajutam ?

cred ca trebuie, in primul rand, ca toata lumea sa afle despre asta sa afle adevarul. oamenii nu stiu ce se intampla. apoi impreuna oamenii trebuie sa spuna NU !!
pentru asta rebuie sa ne gandim repede, pentru ca nu e timp, la ce anume putem sa facem, cum putem sa contibuim cu resursele pe care le avem,
si aici ma gandesc sa punem in aplicare totul pentru scopul asta care ne priveste direct. sa punem in miscare pe toata lumea
pe care o cunoastem, care, la randul ei va angrena mai departe alte roti.

Doamne ajuta !

Dieta cu vin rosu si ciocolata - .... feminis.ro

Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât și sub formă de vin. Strugurii conţin antioxidanţi polifenolici, cum ar fi resveratrol (cunoscută sub numele de "paradoxul francez", este o substanţă care previne îmbătrânirea prematură), quercetină (face parte din grupul bioflavonoidelor şi inhibă creşterea celulelor canceroase), procianidină (o moleculă binecunoscută pentru proprietatea de a scădea colesterolul) şi antocianină (un pigment solubil în apă), care pot foarte bine să ajute la scăderea în greutate, după cum susţin specialiştii citaţi de revista "Life Extension".
Bautura regilor si a preotilor, licoarea care traieste chiar si dupa ce este bauta, vinul a fost pentru romani o moneta de schimb.
Dacii nu plecau la lupta fara a se intari cu vin, Stefan cel Mare era un consumator de tot respectul , iar regii si mai apoi presedintii Romaniei si-au facut reclama in lumea larga cu licoarea lui Bachus.
Legenda spune ca Bachus, zeul vinului s-a nascut in Tracia, teritoriul Romaniei de azi. Producerea vinului pe aceste meleaguri dateaza inca din sec. 7 i.Hr.
Hipocrate, părintele medicinei, afirma că „vinul este un lucru minunat, folositor omului sănătos sau bolnav, dacă se consumă cu măsură, potrivit constituţiei individuale”. Datorită calităţilor sale ameţitoare, vinul a devenit repede un simbol religios. S-a răspândit repede în jurul Mediteranei. Grecii îl beau după ce uscau strugurii la soare, vinul rezultat fiind dulceag, gros si păstos, încât trebuiau să-l dilueze cu apă de mare (originea şpriţului).
Din punct de vedere istoric, originea vinului se pierde in negura timpului, probabil cu mult timp inainte de apariţia scrierilor şi tocmai de aceea am prezentat şi partea mitologică, intrucat “zeii existau incă dinaintea apariţiei oamenilor”. Deci, am putea spune că vinul este de origine divină, fără să exagerăm. In sprijinul acestei afirmaţii vin chiar şi unele ritualuri bisericeşti (Taina impărtăşaniei).
Virtuţile acestei miraculoase băuturi, dar şi necazurile provocate de consumul exagerat au fost de-a lungul timpului surse de inspiraţie pentru marile genii ale literaturii universale. Operele lor descriu calităţile şi dezastrele provocate celor care confundă vinul cu apa. Poeţi, filozofi, medici, pe care istoria ii are la loc de cinste, fiecare in felul său, ne-au ajutat să distingem binele de rău.

Primul pahar de vin taie setea;
al doilea dă buna dispoziţie;
al treilea, plăcere;
al patrulea ţine in spate beţia;
al cincilea, mania;
al şaselea, cearta;
al şaptele, furia;
al optulea, somnul;
de la al nouălea in sus, boala.
(Petrarca)

Timp de secole, vinul, fie alb, fie rose sau roşu, a servit ca bază maceraţiilor sau decocţiilor terapeutice vegetale. Mai puţin cunoscute decat infuziile, decocturile, tincturile şi uleiurile din plante, vinurile medicinale sunt elixiruri cu efecte benefice asupra sănătăţii şi a stării noastre de spirit.

Expertul britanic Roger Corder a inventat o dieta in care nu trebuie sa renunti de tot la alcool sau ciocolata. Aceasta dieta a fost imediat adoptata de vedetele de peste Ocean, printre care si Penelope Cruz.

Dieta lui Corder imbina proprietatile benefice ale vinului rosu (care grabeste arderile) cu dieta mediteraneeana, saraca in zahar si grasimi saturate.

Renuntati la prajeli, dulciuri si bauturi carbogazoase. In schimb, mesele trebuie sa fie formate din legume si fructe proaspete, cereale integrale, branza uscata si galbenus de ou.

Pe langa acestea, beti vin rosu eventual sau de preferinta amestecat cu Aronia(nu mai mult de 150 ml pe zi) si mancati ciocolata neagra (maximum 30 de grame pe zi). Aronia este un fruct antioxidant la un pret mult mai scazut decat alte fructe care au aceleasi proprietati. Sucul de aronia este indicat sa se bea inainte de masa, cu 20-30 minute, cate 50 ml de 3 ori pe zi, timp de 20-30 de zile (necesarul zilnic de vitamina P este de 50-100mg).
Continutul in vitamina P al fructului de aronie este mai ridicat decat in orice alt fruct (vitamina P ajuta la fixarea vitaminei C in organism). Fructul de aronie contine de 5 ori mai multa vitamina P decat strugurii.
Datorita proprietatilor ei, aronia a fost introdusa in dieta cosmonautilor rusi in anul 1959.

Daca nu va place vinul rosu puteti sa-l inlocuiti cu suc proaspat de grepfruit rosu. Nu inlocuiti vinul rosu cu vin alb, intrucat dieta nu va mai avea efect.

Durata: 7 zile

Greutate: 1,5- 2 kg

Despre ...viata

E mai uşor, mai comod, să spui că un om care visează, vede, aude şi altceva decât ceea ce se poate vedea sau auzi, în mod obişnuit, ca are o traumă mentală – pentru că ... noi ştim că nu există altceva, ştiinţa a demonstrat.
Întotdeauna ceva m-a facut sa caut dincolo de oglinda în care viaţa cotidiană, aproape că ne obligă să privim. Pentru cunoaşterea psihicului uman societatea a produs Psihologia.
Psihologia este un instrument perfect adaptat societăţii noastre-Funcţioneaza precum patul lui Procust. Dacă ai curajul, sau pur şi simplu, ieşi în afara dogmelor si regulilor sociale te trezesti marginalizat sau chiar mai rău, cu picioarele sau capul amputate. Societatea a normat comportamentele si trairile sufletesti ale oamenilor. Trăim după norme stricte, la care TREBUIE să ne supunem.
Orice stare sau comportament, care nu se încadreaza în medie, riscă sa fie catalogat ca anormal. Vă place cum suna “anormal”? Un cuvânt simplu si banal, care se transformă instantaneu în jignitor, când cineva iese în afara graniţelor, limitelor cotidianului.
Psihologia ne menţine în normalitate, dar nu ne oferă nici o viziune coerentă a ceea ce ar însemna depaşirea conditiei umane.
În România, oricum, sportul naţional fiind bârfa – capra vecinului devine mai Capră, dacă nu se comportă ca şi a lui, iar dacă mai este vorba şi despre noţiuni de spiritualitate străine, asta se poate cataloga, direct, în blasfemie, schizofrenie, cultul personalităţii, etc. . Prefer sporturi diferite de sportul naţional numit bârfă.

Nu Iubim pentru că nu Cunoaştem şi ... nu Cunoaştem pentru că nu Iubim. Te uiţi cu ochi mari la mine, dar să ştii că Iubirea este prima lege a întregului Univers şi ea ne conferă cunoaşterea cea mai profundă. De obicei, azi, cei mai mulţi oameni nu ajung să se maturizeze pentru că nu ajung să Iubească profund. Pentru mulţi oameni – iubirea e doar o glumă, ceva plăcut, comod şi distractiv care durează 2-3 ani cel mult ... apoi dacă apare confruntarea cu infernul celuilalt ... aleg să fugă de tot, sau să se scufunde într-o sexualitate deşănţată pentru că ... e uşor şi nu cere efort.
Relaţiile de cuplu azi sunt la fel ca relaţiile dintre 2 copii răsfăţaţi, care la prima furtună îţi iau jucăriile şi pleacă. Iubirea ... a devenit prea dificilă pentru superficialitatea de azi, dar rămâne sexul, sportiv, neimplicat, fără obligaţii, fără nici o responsabilitate, decât ... fuga, dispariţia bruscă sau relaţia de cuplu civilizată ...
Desigur, că toată lumea îşi doreşte Iubirea, dar Iubirea este o Graţie care ar trebui preţuită. Iubirea este o cale pentru oamenii puternici, un joc profund şi transformator, care este, adesea foarte dur, pentru că ... te face să-ţi cunoşti infernul, dar şi pe al fiinţei iubite, apoi să fie necesar să fii eroul sau eroina salvatoare. Marele dar al acestei cunoaşteri este transformarea prin Iubire. Nu-ţi fie frică, dacă iubeşti, pentru că eroismul iubirii este cel care face lumea să progreseze.
Iubirea nu se micşorează şi nu se sperie când vede umbre, pentru că Iubirea este doar Lumină şi Adevăr. Iar dacă umbrele apar este pentru că fiinţa iubită este cea mai bună oglindă a sufletului. Cu cât lumina este mai mare, mai puternică, cu atât umbrele dispar mai repede, dar nu trebuie să te sperii.

Esenţa este adevărul în om: personalitatea este minciună. Dar pe masură ce creşte personalitatea, esenţa se manifestă din ce în ce mai rar, din ce în ce mai slab. Uneori esenţa chiar încetează să se mai manifeste la o vârstă foarte mică şi fiinţa încetează să mai crească spiritual. Se întâmplă deseori ca manifestarea esenţei unui om adult, chiar a unui intelectual sau, în sensul curent al cuvântului, a unui om cultivat, să se fi oprit la vârsta de 6 sau 7 ani. Aceasta înseamnă că nimic din ceea ce vedem în acest om nu este el în realitate. Ceea ce este el, ceea ce îi este propriu, adică esenţa sa, nu se manifestă în mod obişnuit decât în instinctele sale şi în emoţiile sale cele mai simple. În anumite cazuri, totuşi, esenţa se poate manifesta în paralel cu personalitatea. Asemenea cazuri reprezintă excepţii foarte rare, mai ales în condiţiile de viaţă ale oamenilor “cultivaţi”.
Instinctul are mai multe şanse să se manifeste în oamenii care trăiesc în contact direct cu natura, în condiţii dificile, unde trebuie să lupte mereu pentru a depaşi pericole.
Ouspensky: “Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută”

Oamenii ....

"Oamenii sunt dimineti... se desprind din boabele de roua, cresc odata cu razele de soare si imagineaza universuri... isi deschid portile sufletului scriind mirari si povestind amintiri. Oamenii sunt amiezi... stau in cumpana pe drumul vietii, intre a fi buni sau rai, importanti sau simpli, fericiti sau singuri. Oamenii sunt inserari... privesc pamantul la sfarsitul zilei, multumesc pentru destin, saruta copiii si parintii si adorm unul langa altul, incalzind cu sufletele partea cealalta a lumii. Oamenii sunt nopti, viseaza rasarituri, deschid portile iubirii si se retrag tacuti in boabele de roua. Sunt suflet deschis spre lumea mare...uneori doare... vreau darul vesniciei pentru ca sa va pot eu da, dar da-ti-mi si mie un strop din ea."- ....

Cine a fost Ioan I.Dalles?

Trecem adesea pe langa Sala Dalles - Universitatea Populara din Bucuresti. Unii frecventeaza cursurile de pregatire organizate aici, altii viziteaza expozitiile gazduite de cladirea cu o indelungata istorie. Dar nu stim ca aceasta a fost creata datorita generozitatii Elenei Dalles. Familia Dalles, Ioan si Elena, era una dintre cele mai bogate din Romania sfarsitului de secol XIX. Numele era unul grecesc, ca si originea lor, dar cei doi, aflati la a nu se stie cata generatie pe pamant romanesc, se adaptasera in totalitate starii de lucruri de aici. Averile familiei numarau sute de pogoane de teren, aproape 1.500 de hectare de padure si nenumarate imobile intr-unele dintre cele mai bune zone ale Bucurestiului de atunci: bd. Bratianu, str. Lipscani, str. Selari, str. Gabroveni. Dar familia Dalles isi stabilise resedinta la mosia din Bucsani, situata nu departe de Bucuresti, in judetul Dambovita. Aici primeau adesea oameni de cultura, pe care ii sprijineau in preocuparile lor artistice si intelectuale. Incercarile sortii Cu toate faima si prestigiul pe care si-l crease, familia a fost lovita in modul cel mai crunt de soarta. In 1871 se naste primul mostenitor, George, care moare insa la numai doi ani. Peste alti doi ani, durerea parintilor este alinata de nasterea unei fetite, pe care o vor numi Dora. Apoi in familia Dalles se mai naste, in 1879, un alt baiat, Ioan. Dar destinul ii va lovi din nou. In 1886, Ioan Dalles inceteaza din viata, lasand-o pe Elena sa creasca singura fetita de 11 ani si baietelul de numai 7 ani. Cu toata durerea, Elena isi creste copiii in credinta si cu milostenie fata de cei saraci. Satenii din Bucsani cunosteau si apreciau familia pentru darnicia ei in merinde sau bani, mai ales atunci cand ii stiau la nevoie. Sau daca in sat se intemeia o familie noua, familia Dalles o daruia cu lucruri de pret, folositoare unei noi gospodarii. Elena nu s-a gandit sa-si refaca viata, fiind dedicata trup si suflet cresterii lui Ioan si a Dorei. Soarta nu a lasat-o insa pe Elena sa se bucure de cei doi copii decat putin timp. La sase ani dupa pierderea sotului, moare si Dora, la numai 17 ani. Desi sleita de pierderile celor mai dragi fiinte, Elena va mai indura inca o lovitura: in 1914 moare si ultimului sau fiu, Ioan. Astfel, Elena ramane singura pe lume. Credinta in Dumnezeu Cu toate loviturile sortii, Elena nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu. A incercat sa rostuiasca cat mai bine averea care ii ramasese, cifrata la peste jumatate de miliard de lei (o suma imensa pentru primele decenii ale secolului al XX-lea). Face nenumarate acte de caritate catre spitale, scoli, biserici, institutii de cultura. De altfel, lasa prin testament acestor institutii o parte din agoniseala familiei si a inaintasilor sai. Dar cea mai parte a averii ei o cedeaza Academiei Romane. Printre mostenirile lasate institutiei academice se aflau o cladire din Capitala, din str. I.C. Bratianu (astazi bd. Nicolae Balcescu), numarul 12, si terenul adiacent imobilului. Academia trebuia sa infiinteze insa aici o fundatie culturala care sa se numeasca Ioan I. Dalles, cel din urma copil al sau. Elena voia ca forul academic sa construiasca o cladire frumoasa, care sa adaposteasca sali de expozitii de sculptura, arhitectura, pictura sau tesaturi si costume nationale. Cu aceasta ultima dorinta, Elena va inceta si ea din viata, in anul 1921, si, odata cu ea, intreagul neam al Dalles-ilor.
Dorinta implinita Fundatia Dalles se va naste insa abia in anul 1932, dupa 11 ani de la moartea Elenei. Cu toate ca existau resursele financiare necesare, Academia Romana a trebuit sa duca indelungate "luptei pentru a intra in posesia averii primite. S-a judecat mai intai cu chiriasii care stateau in cladirile lasate de Elena Dalles. Apoi a intrat in litigiu cu Primaria Capitalei, care expropriase o parte a terenului, pentru a realiza un nou plan de sistematizare a orasului. Dar, in ciuda tuturor acestor probleme, Academia a inceput lucrarile la cladirea Fundatiei Ioan Dalles. Dupa solutionarea litigiilor, sediul este finalizat si se inaugureaza cu mare fast in 1932, in prezenta a numerosi oameni de cultura, a membrilor Academiei, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, Miron Cristea, a primarului Bucurestiului, Dem I. Dobrescu.
Fundatia Ioan Dalles Asa cum isi dorise Elena, Fundatia Ioan Dalles era un lacas de cultura. Expozitia inaugurala a adunat lucrari ale pictorilor Nicolae Grigorescu, Ion Andreeescu sau Stefan Luchian. Tot aici vor concerta celebri muzicieni ai vremii ca George Enescu sau Mihail Jora.
In salile de conferinte vor rasuna glasurile altor nume mari, precum Virgil Madgearu, Mihail Sadoveanu, Camil Ressu, Alexandru Philippide sau Demostene Botez. Inainte de razboi, Fundatia Ioan Dalles era unul dintre cele mai apreciate locuri pentru oamenii de cultura ai timpului, dar nu numai, aici venind toti iubitorii de frumos si de invatatura.

Justin Capră: “Eu nu sunt inventator, Dumnezeu e inventator”- de Caterina Nicolae

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l „importe“. De fiecare dată, răspunsul lui a fost „Nu“

“Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic“

Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie. Când l-au „vizitat“, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei

Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. „În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. «Tovarăşi, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboare» şi, mă rog, chestii d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult – două săptămâni –, dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După – am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista. Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor era de culoare: al lor era gri şi al nostru – negru. Altminteri erau identice“.

O jucărie: curent electric din zgomot

Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o „sursă de inspiraţie“.

Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! „Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea“. Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.

„Nu se poate, da’ funcţionează“

Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică. „Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanţi – şi prima expresie a fost «nu se poate». La care Groza zice «Nu se poate, da’ merge. Cum dracu’ justificăm?» Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford, a studiat dispozitivul şi mi-a zis «Justine, să mă ia dracu’ dacă am înţeles. Ăsta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică». Nu s-a găsit nici acum“.

Circa 100 de vehicule neconvenţionale

Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi, cu viteza medie de 70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie – automobilul fără caroserie, cu efect pelicular – şi-a găsit o oarecare aplicare.

Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. „Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic – nu plouă, nu ninge“. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!

Întrebare frecventă: „De ce nu plecaţi?“

De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? „M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis «Eu să plec? Să plece ei (comuniştii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera în ţara asta? Aici este o ţară formidabilă – nu se poate da faliment pentru că tot sistemul e falimentar. Şi pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poţi să faci treaba asta, cade guvernul». După revoluţie au venit alţii să mă întrebe «De ce nu plecaţi?». Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada... Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România...“

Nu există inginer adevărat fără cultură

Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune „tinereţea“ pe seama familiei. „Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii, mătuşile – la 102, 107, 110... „Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit.

Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. „Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei. Kant zice «eu sunt propriul meu stăpân». Ei, cum dracu’ poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (...) Newton zice «Ce este gravitaţia? Eu pot să vă spun că este direct proporţională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei, e o formulă matematică exactă, dar esenţa n-o ştie nimeni». Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit.“

INFO PLUS EMIGRAREA

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit. Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?

Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate.

Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin.

Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.

Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele.

Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele.

Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.

Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu – timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?)

Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită?

Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală.

Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă.

Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă.

Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat repubica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.

Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.

Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameni adevăraţi sau fără oameni.

Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.

Justin CAPRĂ

Interviu cu P.Cuv. Păr. Arhim. Arsenie Papacioc – Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa, cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă – 15.

Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă

Stelian Gomboş: - Preacuvioase Părinte Arsenie, în primul rând îngăduiţi-mi să vă adresez un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!” cu prilejul zilei dumneavoastră de naştere, totodată să vă mulţumesc mult pentru dragostea de a-mi acorda acest interviu, şi apoi să vă întreb: ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.

Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. In închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată Cerul coborât pe Pământ?

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.

Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?
Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.

Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.

S.G. - Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeţi viitorul ţării noastre?

P.A.P. - Este o întrebare îndrăzneaţă şi o să fie un răspuns sfios. Eu, personal, judec după inima mea, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-1 poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România este cea mai adecvată viaţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Şi, asta contează: Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Şi noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneaţă răspundem: suntem români şi cum să nu văd o fericire pentru ţara mea? Nu pentru că-i ţara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii, Chiar dacă există şi căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înţelege de ce-ai întins mâna. In Occident nu se mai pune problema în acelaşi duh. Vin foarte mulţi să mă întrebe: „să plec în străinătate”? „Pleacă. Dar să ştii că ai terminat cu Ortodoxia!” Pentru că acolo sunt anumite raţionamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înţelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul. O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că aşa este.
S.G. - Dacă ar fi să le adresaţi acum un sfat, un cuvânt tinerilor, ce le-aţi spune?
P.A.P - Uite ce le spun: tinerilor, dati-mi mie tinereţea voastră, dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea. Acesta este răspunsul.
S.G. - Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte frumos, Preacuvioase Părinte Arhimandrit, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!...

Interviu realizat de Stelian Gomboş