Intre mine si tine s-a lasat tăcerea. Între mine si mine esti tu.
Mi-am dat seama ca trupul meu este doar o carcasa a infinitului : intoarce-ma pe dos si vei vedea ca nu ma mai poti cuprinde. Stii, memoria mea e intr-o „pauza de respiratie”. E într-o schimbare de sens. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala.
„Dacă ai putea fi oricine ... atunci cine ai alege să fii?” Acum, răspunsul este dincolo de gândire. Doresc să fiu eu!
In fiecare zi ma autoconving ca totul se va schimba si nu va mai trebui sa fac nici un compromis. Atunci voi putea sa reinventez ceea ce se numeste normalitate. Iti dai seama? Desi inlauntrul meu e zi tot timpul, nu pot renunta la prostul obicei de a tine lampile aprinse noaptea. Noroc ca asta imi dauneaza doar mie.
Absentelor tale mult prea lungi nu le gasesc o ratiune anume. Ma simt desacralizata. Templul meu a fost ars. Am gasit in cenusa mici statuete in chipuri ciudate, straine mie. În urma a ramas o tacere, o sincopa a sentimentelor...
Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca felul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul-capcana sau persoana-capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca. Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o multitudine de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane cu toate ca avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste.
Sunt ca un sambure de caisa.
Imi lipsesc serile de vara carora le sorbeam apusurile si ploile fragede. Iarba verde, mana ta intr-a mea. Cerul albastru-albastru...totul...
Ce-ti trebuie pentru a te simti viu? Iubire, Pasiune, hotarare, ambitie, personalitate. Entuziasm, energie, rezultate. Durere, cosmaruri … Iubire.
Iubirea nu-l tine pe cel iubit departe, nu-l tine in afara, ci-l aduce in cuprinsul propriei fiinte. Iubirea aceasta intr-adevar este o iubire de suflet, o iubire care-l ridica pe om, o iubire care ii ridica pe toti aceea pe care ii atinge. Iubirea gaseste modalitatea de a implini ceea ce lipseste. Gaseste modalitatea de a se revarsa acolo unde este nevoie.
Un om mare cand vrea sa vorbeasca cu un copil sau se coboara la el facandu-se mic, langa el, sau il ridica in brate. Asa face iubirea! Ridica mareste, inalta, se coboara acolo unde trebuie sa se coboare. Iubirea este o putere, iubirea este o realitate. Trebuie sa fie o realitate.
Traim intr-o societate in care legaturile cele mai multe dintre oameni sunt legaturi oficiale, in care e prea putina preocupare de a se inmulti iubirea; in care majoritatea oamenilor asteapta iubirea altora dar nu se simt datori ei insisi cu iubire.
Cei mai multi dintre oameni au legaturi intre ei, legaturi oficiale, legaturi de familie, legaturi de rudenie - care nu implica totdeauna si iubirea. Iubirea este mai presus de toate acestea. Este si o iubire fireasca fara indoiala.. Iubirea care o au copii fata de parinti si parintii fata de copii. Este si o iubire impotriva firii, iubirea pe care o au cei patimasi fata de cei asemenea cu ei; iubirea care o au cei care isi implinesc patimele fata de cei care ii ajuta sa-si împlineasca patimile. Aceasta este o iubire impotriva firii.
Cand fericirea ta e orice altceva decat dragoste/iubire/sufletul pereche banii ti-o pot cumpara. totul e sa ai destui bani. daca fericirea ta se masoara in a avea masini tunate, atunci baga banu si ia-ti cate masini vrei si fa-le cum vrei. daca fericirea ta se masoara in a te plimba prin lume, baga banu si fa asta.
Dacă pentru tine, inseamna ca iti place mult acea persoana si ce iti ofera, nimic mai mult. Esti happy daca el/ea te saruta, te imbratiseaza, te alinta, te satisface sexual. daca stai cu acea persoana in acelasi apartament, inseamna ca iti convine ce face prin casa. Deci prin urmare dragostea, în viziunea ta, e de fapt un sentiment de egoism dus la extreme, banii pot cumpara fericirea, indiferent de ce este acea fericire... Dar …
Dar este si o iubire mai presus de fire: iubirea dupa porunca, iubirea pe care ne-o porunceste Dumnezeu si care ne aseamana cu Dumnezeu. Aceasta iubire nu mai tine seama de legaturile firesti sau de legaturile patimase cate pot fi intre oameni, ci este o iubire mai cuprinzatoare si-i cuprinde pe toti pentru ca asa vrea Dumnezeu. Daca avem o porunca a iubirii, avem si o datorie de a iubi.
De cele mai multe ori legaturile de iubire sunt legaturi spontane, legaturi care se intampla de la sine.
Iubirea este cuprinzatoare si este implinatoare. Implineste ceea ce lipseste persoanei iubite. Aceasta se intampla mai ales in prietenie, unde cel care iubeste ofera, nu asteapta sa primeasca. Si primeste, pentru ca prietenia este cu reciprocitate. Dar in prietenie nu se ofera ca sa primesti, ci se ofera ca sa te simti bine oferind. Asa trebuie sa fie si in viata de familie, fiecare sa caute fericirea celuilalt. Si aceasta se poate realiza in masura in care sufletul este plin de iubire.
Iubirea nu calculeaza cand da. Calculeaza cand primeste in sensul ca se simte si mai datoare cu iubire atunci cand primeste ceva.
Când o sămânţă nu este neglijată, aceasta va oferi un nectar dulce pentru noi şi pentru ceilalţi. Doar seminţele pe care le îngrijim produc fructe. Cheia către întregirea şi bucuria profundă, constă din a face din vieţile noastre o călătorie spirituală, o căutare interioară, o căutare a acelei iubiri care nu dispare şi nu se micşorează odată cu trecerea timpului, ci creşte şi ne susţine. „Suntem aici nu doar să creştem recolte, ci să creştem zei.”
Ceea ce pot spune acum este că...la ultima intalnire cu mine insemi … am lipsit.
duminică, 25 aprilie 2010
ganduri de seara
Motto: Pentru mine viaţa este o mare aventură, a cunoaşterii, sau nu este nimic.
Noapte de vară cu lună şi cu amintiri. Lumânările ard liniştit şi misterios într-un colţ al camerei, iar eu citec pierdută în gânduri şi în amintiri. Uneori vin toate în jurul meu şi parcă mă copleşesc.
Privesc miracolul timpul şi mă raportez la cea mai miraculoasă componentă a timpului, eternitatea, verticalitatea, ce o poţi sesiza doar printr-o trăire plenară a momentului prezent. Acest timp, parcă a trecut prea repede în dimensiunea lui orizontală.
Pendulând mereu între cele 2 dimensiuni temporale, dar şi sufleteşti, viaţa se scurge pe nesimţite, iar timpul trece atât de repede încât parcă nu poate fi sesizat. Sunt momente privilegiate în care pătrund în acea dimensiune verticală a timpului în care totul capătă o coerenţă aparte şi pare că acea dimisiune este unica în care viaţa se scurge cu adevărat, restul par a fi clipe aşezate ca nişte tablouri dintr-o expoziţie.
Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt in varful pomului. Majoritatea barbatilor nu vor sa se intinda dupa cele bune fiindca se tem sa nu cada si sa se raneasca. Prefera, in schimb, merele cazute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar usor de luat. Merele din varful pomului se gandesc ca este ceva in neregula cu ele, cand, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai sa astepte sa apara barbatul potrivit, care sa fie suficient de curajos sa urce pana in varful pomului.
Acum barbatii...Barbatii sunt precum un vin bun. Incep prin a fi struguri si depinde de femei daca reusesc sa stoarca toata pleava din ei pana cand acestia sa se transforme in ceva acceptabil pentru cina.
Noapte de vară cu lună şi cu amintiri. Lumânările ard liniştit şi misterios într-un colţ al camerei, iar eu citec pierdută în gânduri şi în amintiri. Uneori vin toate în jurul meu şi parcă mă copleşesc.
Privesc miracolul timpul şi mă raportez la cea mai miraculoasă componentă a timpului, eternitatea, verticalitatea, ce o poţi sesiza doar printr-o trăire plenară a momentului prezent. Acest timp, parcă a trecut prea repede în dimensiunea lui orizontală.
Pendulând mereu între cele 2 dimensiuni temporale, dar şi sufleteşti, viaţa se scurge pe nesimţite, iar timpul trece atât de repede încât parcă nu poate fi sesizat. Sunt momente privilegiate în care pătrund în acea dimensiune verticală a timpului în care totul capătă o coerenţă aparte şi pare că acea dimisiune este unica în care viaţa se scurge cu adevărat, restul par a fi clipe aşezate ca nişte tablouri dintr-o expoziţie.
Femeile sunt precum merele neculese. Cele mai bune sunt in varful pomului. Majoritatea barbatilor nu vor sa se intinda dupa cele bune fiindca se tem sa nu cada si sa se raneasca. Prefera, in schimb, merele cazute pe jos, care nu sunt la fel de bune, dar usor de luat. Merele din varful pomului se gandesc ca este ceva in neregula cu ele, cand, de fapt, sunt extraordinare. Trebuie numai sa astepte sa apara barbatul potrivit, care sa fie suficient de curajos sa urce pana in varful pomului.
Acum barbatii...Barbatii sunt precum un vin bun. Incep prin a fi struguri si depinde de femei daca reusesc sa stoarca toata pleava din ei pana cand acestia sa se transforme in ceva acceptabil pentru cina.
miercuri, 14 aprilie 2010
ganduri
Se zice ca la un om inzestrat , inteligenta se desavarseste prin experientele inimii ...Sa cred ca pana acum ai trait cu maxima intensitate dar ai avut de intampinat multe ...?
In ultimul timp, lumea e plina de minciuna si de ura , fiecare nu se iubeste decat pe sine, toate legaturile injghebate de o fericire trecatoare sunt nesigure. Ce a legat o toana, tot o toana dezleaga.
Rau este ca in zilele noastre relatiile dintre un barbat si o femeie se "construieste" pe sex si nu tine seama de sentimente , de iubire ....
Oamenii se lasa amagiti de o relatie fizica, care oricum se uzeaza repede...si in plus se lasa dirijati de propriile lor judecati bazate pe interes... cred ca toti avem o voce launtrica care sopteste si care ar trebui ascultata... de cele mai multe ori calcule meschine o estompeaza pina devine muta. Iubirea exista, dar de cele mai multe ori trecem pe linga ea sau nu avem rabdare sa o gasim si atunci... atunci de fapt suntem raniti de ceea ce-am crezut a fi iubire ...si mai apoi ca sa iubesti trebuie neaparat sa fii sentimental... altminteri... ratiunea nu iubeste, ea calculeaza, cauta avantaje, nu daruieste, ci dimpotriva, aduce in prim plan egoismul... ori iubirea e daruire, ... cine oare poate sa-si infringa in totalitate egoismul spre a se desavirsi in iubire? ...cine are rabdare sa se bucure de fericirea din ochii omului de alaturi? Fericirea este un lucru minunat; cu cât o urmaresti mai mult pentru celalalt, cu atât o ai mai mult pentru tine.
Unul bate în clapele pianului si face zgomot, altul le mângâie si face muzica. Nimanui nu i-ar trece prin cap sa spuna ca pianul este de vina. Cam la fel stau lucrurile si cu viata. Poti trai în haos sau în armonie.
Studiaza, ca sa stii sa cânti la pianul vietii si vei raspândi în jur melodii fermecatoare. Daca te vei multumi sa cânti fals, totul va fi urât în jur. Viata nu este nici ea de vina. Atitudinea noastra fata de lumea înconjuratoare depinde de ceea ce suntem noi însine. Un egoist va fi întotdeauna suspicios cu ceilalti. Un om generos va avea încredere în cei din jur. Daca suntem sinceri si cinstiti nu ne vom grabi sa-i banuim de necinste pe altii. Într-un anumit sens, când privim la cei din jur este ca si cum am privi într-o oglinda în care ne vedem propria reflexie sau mai bine spus, când ne dam parerea despre ceilalti îi vedem întotdeauna prin ochelarii propriei noastre personalitati.
Nu putem fi mai curati decât gândurile noastre, mai presus decât idealurile noastre si mai mari decât visurile noastre!
In ultimul timp, lumea e plina de minciuna si de ura , fiecare nu se iubeste decat pe sine, toate legaturile injghebate de o fericire trecatoare sunt nesigure. Ce a legat o toana, tot o toana dezleaga.
Rau este ca in zilele noastre relatiile dintre un barbat si o femeie se "construieste" pe sex si nu tine seama de sentimente , de iubire ....
Oamenii se lasa amagiti de o relatie fizica, care oricum se uzeaza repede...si in plus se lasa dirijati de propriile lor judecati bazate pe interes... cred ca toti avem o voce launtrica care sopteste si care ar trebui ascultata... de cele mai multe ori calcule meschine o estompeaza pina devine muta. Iubirea exista, dar de cele mai multe ori trecem pe linga ea sau nu avem rabdare sa o gasim si atunci... atunci de fapt suntem raniti de ceea ce-am crezut a fi iubire ...si mai apoi ca sa iubesti trebuie neaparat sa fii sentimental... altminteri... ratiunea nu iubeste, ea calculeaza, cauta avantaje, nu daruieste, ci dimpotriva, aduce in prim plan egoismul... ori iubirea e daruire, ... cine oare poate sa-si infringa in totalitate egoismul spre a se desavirsi in iubire? ...cine are rabdare sa se bucure de fericirea din ochii omului de alaturi? Fericirea este un lucru minunat; cu cât o urmaresti mai mult pentru celalalt, cu atât o ai mai mult pentru tine.
Unul bate în clapele pianului si face zgomot, altul le mângâie si face muzica. Nimanui nu i-ar trece prin cap sa spuna ca pianul este de vina. Cam la fel stau lucrurile si cu viata. Poti trai în haos sau în armonie.
Studiaza, ca sa stii sa cânti la pianul vietii si vei raspândi în jur melodii fermecatoare. Daca te vei multumi sa cânti fals, totul va fi urât în jur. Viata nu este nici ea de vina. Atitudinea noastra fata de lumea înconjuratoare depinde de ceea ce suntem noi însine. Un egoist va fi întotdeauna suspicios cu ceilalti. Un om generos va avea încredere în cei din jur. Daca suntem sinceri si cinstiti nu ne vom grabi sa-i banuim de necinste pe altii. Într-un anumit sens, când privim la cei din jur este ca si cum am privi într-o oglinda în care ne vedem propria reflexie sau mai bine spus, când ne dam parerea despre ceilalti îi vedem întotdeauna prin ochelarii propriei noastre personalitati.
Nu putem fi mai curati decât gândurile noastre, mai presus decât idealurile noastre si mai mari decât visurile noastre!
din trandafir
Poetul german REINER MARIA RILKE si-a petrecut cativa ani la PARIS in timpul studentiei.Pentru a ajunge la universitate strabatea zilnic o strada foarte aglomerata in compania unei prietene franceze. Intr-un colt al acestei strazi statea o cersetoare. Ea sedea mereu in acelasi loc, nemiscata ca o statuie, cu mana intinsa, cu ochii fixati in pamant. RILKE nu-i dadea niciodata nimic, însa prietena lui ii dadea ceva banuti. Intr-o zi ea l-a intrebat pe poet:
- De ce nu-i dai nimic acestei femei?"
- Trebuie sa-i dam ceva pentru inima, nu sa-i punem in maini! spuse el. A doua zi RILKE veni cu un trandafir abia inflorit.L-a pus in mana cersetoarei si a dat sa plece. Atunci s-a întamplat ceva neasteptat: cersetoarea si-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de la pamant, a luat mana poetului si a sarutat-o. Apoi a plecat strangand trandafirul la piept. O saptamana nu a vazut-o nimeni. Dupa 8 zile femeia era din nou asezata la coltul ei obisnuit, tacuta si nemiscata ca intotdeauna.
- Din ce o fi traind ea in toate aceste zile? a întrebat tanara pe RILKE.
- Din trandafir.... a raspuns poetul.
- De ce nu-i dai nimic acestei femei?"
- Trebuie sa-i dam ceva pentru inima, nu sa-i punem in maini! spuse el. A doua zi RILKE veni cu un trandafir abia inflorit.L-a pus in mana cersetoarei si a dat sa plece. Atunci s-a întamplat ceva neasteptat: cersetoarea si-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de la pamant, a luat mana poetului si a sarutat-o. Apoi a plecat strangand trandafirul la piept. O saptamana nu a vazut-o nimeni. Dupa 8 zile femeia era din nou asezata la coltul ei obisnuit, tacuta si nemiscata ca intotdeauna.
- Din ce o fi traind ea in toate aceste zile? a întrebat tanara pe RILKE.
- Din trandafir.... a raspuns poetul.
si totusi iubirea
Poate se intampla uneori sa te opresti in mijloc de strada sau oriunde in alta parte cu impresia ca ai revenit dintr-o amorteala ciudata si grea. Sa te simti ca un copil trezit din somn. Privesti inapoi, privesti inainte pentru ca nu vezi nimic, crezi ca nu mai stii nimic.
Cauti, ca orice om curios si trecator, raspunsuri la intrebari care te rascolesc fara noima, idei ce-ti fulgera prin cap despre viata, moarte, necunoscut si iubire, sensuri vagi pe care de-abia le prinzi din zbor, fara inceput si fara sfarsit, pentru ca ele fac parte din tine.
Te indragostesti intr-o zi si te schimbi.Treci cu usurinta de la o stare la alta, ai vrea sa plangi si sa razi in acelasi timp. Sa plangi pt ca ai devenit la fel ca ceilalti si sa razi pt ca stii ca totusi prin iubirea ta ai ramas unic si special. Te asurzeste tacerea si ai vrea sa strigi cat poti de tare ca iubesti, ai vrea sa zbori gandind ca totul este posibil, sa te inalti si sa cuprinzi in brate cerul, doar ca sa ai ceva in plus de daruit. Ai toata lumea in palma mainii tale. Esti fericit. Si doare. Te apasa pe piept o greutate imensa care parca te sufoca, ti se strecoara in suflet o teama cenusie, ti se face frig, te incolteste apoi o groaza si te macina cu o incetineala insuportabila. Ajungi sa te intrebi speriat cat timp a mai ramas pana ce vei fi din nou singur, pana ce te vei scufunda iarasi, pana ce vei uita ca ai fost fericit. Ti-e teama ca intr-o zi ochii pt care ai ajuns sa traiesti, sa respiri, sa crezi, nu vor mai fi deschisi pt tine. Ti-e teama ca te vei trezi singur intr-o lume pustie, seaca si fara sens, ca vei descoperi ca cel care te-a inrobit a plecat, ca ai pierdut o parte din tine, iar acum esti NIMIC. In clipa aceea, tacerea suna a clopot si nu stii daca bate pt tine sau pt altul. Apoi, din nou, in sufletul tau se face lumina. Dragostea ta e o raza de soare, e murmur de izvoare. Dragostea ta a semanat fragi dulci pe marginea drumului, dragostea ta a adunat in manunchi flori, licar de stele, soapte de vant si suflet de toamna, lacrimi si zambet si aerul si pamantul si focul si apa. Imi spun: \"biet muritor, ai viata efemera si iubesti ca sa poti sa pasesti singur si cu capul ridicat pe un drum necunoscut, nestiind ca este cineva alaturi de tine. Nu stii daca este adevarat ce se intampla sau daca se intampla, oare tu esti real? \"Sunt momente cand simti ca faci cat 2, ca esti tu cel nou atat de implinit, atat de perfect, alteori simti ca nu esti decat fum si ceata, ca te-ai evaporat in orice clipa. Si nu te doare gandul ca poti sa dispari, ci doar ca vei ramane singur si invechit. In minte, in inima, in ochi si in maini, in toata fiinta ta navalesc atat de multe sentimente si de ganduri, unele pe care nici nu poti sa le pastrezi pt ca fug prea repede. Sunt atat de diferite: comice, frumoase, ciudate, tacute, vesele, ireprosabile ca o ninsoare in care fiecare fulg e altfel, ca o ninsoare in care nu poti sa o pastrezi pt tine. Inima nu-ti da voie, cand stii ca cineva poate sa te asculte si sa te inteleaga. Iti deschizi sufletul cu usurinta si oferi ninsoarea ca un copil care, simtandu-se darnic, intinde inapoi bomboana primita cu un suras nevinovat si naiv. O dai cu toata credinta ta, ca sa ninga si asupra lui, doar ca sa nu te bucuri singur, caci ce-ar fi bucuria ta atunci? Parca vezi lumea cu alti ochi si nu ti se mai pare atat de intunecata, iar viata ta a capatat un sens. Esti calm si nimic nu te poate clinti din linistea ta aparenta. Te simti superior pt ca reusesti sa-ti ascunzi atat de bine zbuciumul sufletului care parca ia foc si te transforma in soare. Crezi ca toata fiinta ta e absoluta, crezi ca in orice si in oricine, nimic nu te mai poate atinge, ca tu esti cel nou, cel complet. Te-ai cautat atata timp si iata ca acum te-ai gasit in ochii care te privesc si stii ca locul tau e acolo unde trebuie. Iubesti si pt tine asta inseamna sa traiesti, sa razi, sa plangi, sa zbori, sa alergi, sa gandesti, sa respiri, sa te intorci sa fii copil, sa mergi inainte, sa fii un pic adult sau sa ramai in aceeasi clipa in care tii lumea cu tot cerul in podul palmei si le oferi zambind atat de fericit.Te simti puternic si ai curajul de a merge mai departe, pt ca nu mai esti incomplet si neajutorat. Esti TU: intreg si unic si perfect. Iubirea ta e un zbor frumos, usoara ca un fulg, delicata ca o floare, torentiala ca o furtuna, fierbinte ca soarele, luminoasa ca dimineata, pretutindeni ca un Dumnezeu si atunci stii ca ai descoperit esenta vietii....
Cauti, ca orice om curios si trecator, raspunsuri la intrebari care te rascolesc fara noima, idei ce-ti fulgera prin cap despre viata, moarte, necunoscut si iubire, sensuri vagi pe care de-abia le prinzi din zbor, fara inceput si fara sfarsit, pentru ca ele fac parte din tine.
Te indragostesti intr-o zi si te schimbi.Treci cu usurinta de la o stare la alta, ai vrea sa plangi si sa razi in acelasi timp. Sa plangi pt ca ai devenit la fel ca ceilalti si sa razi pt ca stii ca totusi prin iubirea ta ai ramas unic si special. Te asurzeste tacerea si ai vrea sa strigi cat poti de tare ca iubesti, ai vrea sa zbori gandind ca totul este posibil, sa te inalti si sa cuprinzi in brate cerul, doar ca sa ai ceva in plus de daruit. Ai toata lumea in palma mainii tale. Esti fericit. Si doare. Te apasa pe piept o greutate imensa care parca te sufoca, ti se strecoara in suflet o teama cenusie, ti se face frig, te incolteste apoi o groaza si te macina cu o incetineala insuportabila. Ajungi sa te intrebi speriat cat timp a mai ramas pana ce vei fi din nou singur, pana ce te vei scufunda iarasi, pana ce vei uita ca ai fost fericit. Ti-e teama ca intr-o zi ochii pt care ai ajuns sa traiesti, sa respiri, sa crezi, nu vor mai fi deschisi pt tine. Ti-e teama ca te vei trezi singur intr-o lume pustie, seaca si fara sens, ca vei descoperi ca cel care te-a inrobit a plecat, ca ai pierdut o parte din tine, iar acum esti NIMIC. In clipa aceea, tacerea suna a clopot si nu stii daca bate pt tine sau pt altul. Apoi, din nou, in sufletul tau se face lumina. Dragostea ta e o raza de soare, e murmur de izvoare. Dragostea ta a semanat fragi dulci pe marginea drumului, dragostea ta a adunat in manunchi flori, licar de stele, soapte de vant si suflet de toamna, lacrimi si zambet si aerul si pamantul si focul si apa. Imi spun: \"biet muritor, ai viata efemera si iubesti ca sa poti sa pasesti singur si cu capul ridicat pe un drum necunoscut, nestiind ca este cineva alaturi de tine. Nu stii daca este adevarat ce se intampla sau daca se intampla, oare tu esti real? \"Sunt momente cand simti ca faci cat 2, ca esti tu cel nou atat de implinit, atat de perfect, alteori simti ca nu esti decat fum si ceata, ca te-ai evaporat in orice clipa. Si nu te doare gandul ca poti sa dispari, ci doar ca vei ramane singur si invechit. In minte, in inima, in ochi si in maini, in toata fiinta ta navalesc atat de multe sentimente si de ganduri, unele pe care nici nu poti sa le pastrezi pt ca fug prea repede. Sunt atat de diferite: comice, frumoase, ciudate, tacute, vesele, ireprosabile ca o ninsoare in care fiecare fulg e altfel, ca o ninsoare in care nu poti sa o pastrezi pt tine. Inima nu-ti da voie, cand stii ca cineva poate sa te asculte si sa te inteleaga. Iti deschizi sufletul cu usurinta si oferi ninsoarea ca un copil care, simtandu-se darnic, intinde inapoi bomboana primita cu un suras nevinovat si naiv. O dai cu toata credinta ta, ca sa ninga si asupra lui, doar ca sa nu te bucuri singur, caci ce-ar fi bucuria ta atunci? Parca vezi lumea cu alti ochi si nu ti se mai pare atat de intunecata, iar viata ta a capatat un sens. Esti calm si nimic nu te poate clinti din linistea ta aparenta. Te simti superior pt ca reusesti sa-ti ascunzi atat de bine zbuciumul sufletului care parca ia foc si te transforma in soare. Crezi ca toata fiinta ta e absoluta, crezi ca in orice si in oricine, nimic nu te mai poate atinge, ca tu esti cel nou, cel complet. Te-ai cautat atata timp si iata ca acum te-ai gasit in ochii care te privesc si stii ca locul tau e acolo unde trebuie. Iubesti si pt tine asta inseamna sa traiesti, sa razi, sa plangi, sa zbori, sa alergi, sa gandesti, sa respiri, sa te intorci sa fii copil, sa mergi inainte, sa fii un pic adult sau sa ramai in aceeasi clipa in care tii lumea cu tot cerul in podul palmei si le oferi zambind atat de fericit.Te simti puternic si ai curajul de a merge mai departe, pt ca nu mai esti incomplet si neajutorat. Esti TU: intreg si unic si perfect. Iubirea ta e un zbor frumos, usoara ca un fulg, delicata ca o floare, torentiala ca o furtuna, fierbinte ca soarele, luminoasa ca dimineata, pretutindeni ca un Dumnezeu si atunci stii ca ai descoperit esenta vietii....
I-AM CERUT LUI DUMNEZEU
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi indeparteze obisnuinta.
Dumnezeu a spun NU .
Nu eu trebuie sa ti-o indepartez ci tu trebuie sa renunti la ea.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare.
Dumnezeu a spus NU
Rabdarea este un derivat al durerilor; ea nu se acorda, ea se invata.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea fericire.
Dumnezeu a spud NU.
Eu iti dau binecuvantare; fericirea este in tine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma scape de durere,
Dumnezeu a spus NU
Suferinta te face sa lasi la o parte grijile lumesti si te aduce aproape de mine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma ajute sa-i IUBESC pe altii, asa de mult cat ma iubeste El pe mine.
Dumnezeu a spus...Ahhhhh, in sfarsit ti-a venit ideea cea buna.
Aceasta zi este a ta NU O RISIPI
Fii Binecuvantat de Dumnezeu.
Dumnezeu a spun NU .
Nu eu trebuie sa ti-o indepartez ci tu trebuie sa renunti la ea.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea rabdare.
Dumnezeu a spus NU
Rabdarea este un derivat al durerilor; ea nu se acorda, ea se invata.
I-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea fericire.
Dumnezeu a spud NU.
Eu iti dau binecuvantare; fericirea este in tine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma scape de durere,
Dumnezeu a spus NU
Suferinta te face sa lasi la o parte grijile lumesti si te aduce aproape de mine.
I-am cerut lui Dumnezeu sa ma ajute sa-i IUBESC pe altii, asa de mult cat ma iubeste El pe mine.
Dumnezeu a spus...Ahhhhh, in sfarsit ti-a venit ideea cea buna.
Aceasta zi este a ta NU O RISIPI
Fii Binecuvantat de Dumnezeu.
vise
Dragul de El,
S-a trezit într-o zi şi a văzut în jurul său numai cioburi, care mai de care mai mărunte. Nedumerit s-a îndreptat către noptieră să-şi ia ochelarii cu ramă de baga, dar tocmai i-a surprins când aceştia erau într-un dialog aprins cu ceasul şi s-a hotărât să asculte.
- Ce-i cu acest dezastru? De unde provin cioburile astea?
- Păi, ştii castelele de cuvinte care erau pe aici? Cuvintele au devenit atât de fragile şi de lipsite de consistenţă că nu au mai putut susţine acele construcţii şi … iată prin urmare s-au dărâmat, iar cuvintele au devenit atât de firave încât s-au transformat în această mare de cioburi.
- Dar în castelele de cuvinte mai erau şi imagini?
- Imaginile au rămas ca nişte tablouri dintr-o poveste îndepărtată pe care deja s-au aşezat pânze de păianjen.
- Şi viaţa din ele? Pentru că erau nişte tablouri dintr-o poveste plină de viaţă?
- Odată ce cuvintele au devenit fragile şi n-au mai rezistat, fărâmându-se în mii de cioburi a dispărut şi însufleţirea din acele tablouri, ele devenind nişte poze vechi dintr-o expoziţie care nu a mai avut loc niciodată, pentru că doar cuvintele făceau să palpite viaţa în ele.
- Totuşi, erau atât de însufleţite. Şi crezi că vor rezista mult şi aceste tablouri care par atât de vechi dintr-o dată?
- Nu prea mult, se vor deteriora repede aşa cum s-au deteriorat şi cuvintele. Nu ştii cum este? Întâi pleacă cuvintele sau îşi pierd consistenţa, devin nişte simple cioburi, iar apoi dispare însufleţirea, tablourile din pânze colorate devin doar simple colaje în alb şi negru, simple jocuri de lumini şi umbre, apoi pânza de păianjen şi … apoi cariile care mănâncă încet, dar sigur din aceste imagini, file dintr-un album care şi-a pierdut de mult însufleţirea şi viaţa…
- Păi, nu demult aceste imagini erau pline de viaţă şi de cuvinte, adevărate castele prin care se plimba şi o prinţesă mică, care mai adăuga câte un ornament minunat în palatul prinţului?
- Prinţesa mică a fost necesar să fugă şi să se ascundă atunci când au început să se destrame cuvintele, iar palatele de cuvinte să se dărâme în jurul ei.
- Era puţin speriată, dar a fluturat din batistă şi a scos un scâncet mic … însă prinţul nu a auzit-o pentru că dormea, cu toate că se dărâmau castelele şi ea plângea încet, scâncind uşor. A fugit ca să nu rămână sub tot mormanul acesta de cioburi.
- Nu vezi că prinţul abia acum se pare că se trezeşte, dar sssssssssssttt să nu audă, mai bine să nu ştie ce s-a petrecut şi să doarmă liniştit în continuare, chiar dacă nu înţelege ce-i cu toate cioburile acestea. Poate într-o zi îşi va aduce vag aminte şi va duce dorul acelor momente…
- Lasă că-i va trece repede, voi avea eu grijă, spuseră ochelarii cu ramă de baga, îi voi aduce imagini noi, astfel încât să nu se plictisească.
- Bine, spuse ceasul, iar eu voi face astfel încât imaginile să se schimbe repede, mereu astfel încât să nu aibă timp să înţeleagă cauza, iar când va veni momentul voi face ca timpul să se oprească şi-i voi oferi acea cheie a înţelegerii pe care o caută demult, dar oricum … atunci va fi târziu pentru că prinţesele vor fi dispărut demult din lume.
Cu acestea dialogul lor încetă, iar El îşi luă încet ochelarii de pe noptieră, se uită la ceas şi începu să măture. Oare de unde or fi toate cioburile astea? Apoi începu o nouă zi.
S-a trezit într-o zi şi a văzut în jurul său numai cioburi, care mai de care mai mărunte. Nedumerit s-a îndreptat către noptieră să-şi ia ochelarii cu ramă de baga, dar tocmai i-a surprins când aceştia erau într-un dialog aprins cu ceasul şi s-a hotărât să asculte.
- Ce-i cu acest dezastru? De unde provin cioburile astea?
- Păi, ştii castelele de cuvinte care erau pe aici? Cuvintele au devenit atât de fragile şi de lipsite de consistenţă că nu au mai putut susţine acele construcţii şi … iată prin urmare s-au dărâmat, iar cuvintele au devenit atât de firave încât s-au transformat în această mare de cioburi.
- Dar în castelele de cuvinte mai erau şi imagini?
- Imaginile au rămas ca nişte tablouri dintr-o poveste îndepărtată pe care deja s-au aşezat pânze de păianjen.
- Şi viaţa din ele? Pentru că erau nişte tablouri dintr-o poveste plină de viaţă?
- Odată ce cuvintele au devenit fragile şi n-au mai rezistat, fărâmându-se în mii de cioburi a dispărut şi însufleţirea din acele tablouri, ele devenind nişte poze vechi dintr-o expoziţie care nu a mai avut loc niciodată, pentru că doar cuvintele făceau să palpite viaţa în ele.
- Totuşi, erau atât de însufleţite. Şi crezi că vor rezista mult şi aceste tablouri care par atât de vechi dintr-o dată?
- Nu prea mult, se vor deteriora repede aşa cum s-au deteriorat şi cuvintele. Nu ştii cum este? Întâi pleacă cuvintele sau îşi pierd consistenţa, devin nişte simple cioburi, iar apoi dispare însufleţirea, tablourile din pânze colorate devin doar simple colaje în alb şi negru, simple jocuri de lumini şi umbre, apoi pânza de păianjen şi … apoi cariile care mănâncă încet, dar sigur din aceste imagini, file dintr-un album care şi-a pierdut de mult însufleţirea şi viaţa…
- Păi, nu demult aceste imagini erau pline de viaţă şi de cuvinte, adevărate castele prin care se plimba şi o prinţesă mică, care mai adăuga câte un ornament minunat în palatul prinţului?
- Prinţesa mică a fost necesar să fugă şi să se ascundă atunci când au început să se destrame cuvintele, iar palatele de cuvinte să se dărâme în jurul ei.
- Era puţin speriată, dar a fluturat din batistă şi a scos un scâncet mic … însă prinţul nu a auzit-o pentru că dormea, cu toate că se dărâmau castelele şi ea plângea încet, scâncind uşor. A fugit ca să nu rămână sub tot mormanul acesta de cioburi.
- Nu vezi că prinţul abia acum se pare că se trezeşte, dar sssssssssssttt să nu audă, mai bine să nu ştie ce s-a petrecut şi să doarmă liniştit în continuare, chiar dacă nu înţelege ce-i cu toate cioburile acestea. Poate într-o zi îşi va aduce vag aminte şi va duce dorul acelor momente…
- Lasă că-i va trece repede, voi avea eu grijă, spuseră ochelarii cu ramă de baga, îi voi aduce imagini noi, astfel încât să nu se plictisească.
- Bine, spuse ceasul, iar eu voi face astfel încât imaginile să se schimbe repede, mereu astfel încât să nu aibă timp să înţeleagă cauza, iar când va veni momentul voi face ca timpul să se oprească şi-i voi oferi acea cheie a înţelegerii pe care o caută demult, dar oricum … atunci va fi târziu pentru că prinţesele vor fi dispărut demult din lume.
Cu acestea dialogul lor încetă, iar El îşi luă încet ochelarii de pe noptieră, se uită la ceas şi începu să măture. Oare de unde or fi toate cioburile astea? Apoi începu o nouă zi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)