Vezi, in viata asta nu m-am gandit ca pot juca atâtea roluri, dar la fel ca si Ea mă descopăr sub numeroase aspecte. Eu nu te-am îndemnat să mă visezi eu numai ţi-am amintit de lumea fantasta a viselor, sau am găsit şi eu perechea de ochelari cu ramă de baga. Astazi am vrut sa fiu cu El şi cu cuvintele mele. Ceea ce ştiu este ca pot părea oarecum ciudată, dar cei care visează sunt la fel cu natura viselor, spontani si imprevizibili. E cumva ciudat ca te fac partas la gandurile mele, ca un joc, o taina, uneori ca si cum mi-as vorbi in soapta mie. Mă intorc la realitatea cuvintelor care îmi spun ca fiecare persoana, toate evenimentele vietii noastre sunt acolo pentru ca noi le-am atras acolo, dar ceea ce alegem sa facem cu ele depinde de fiecare dintre noi. Lumea este ca un caiet de exercitii, in paginile caruia ne facem temele, ea nu este reala desi putem sa ne exprimam realitatea acolo, dar suntem pe deplin liberi sa scriem nonsensuri, sa ne contrazicem, sa gresim, sa o luam de la capat, sa rupem pagini. Poate ca un nor nu stie de ce se deplaseaza spre un anumit loc cu o anumita viteza, pentru ca el simte doar impulsul primar care-i spune ... acesta este locul catre care este necesar sa ma indrept acum. Dar cerul stie si a stiut intotdeauna de ce, pentru ca el a creat motivul si modelul, din spatele fiecarui nor, la fel si noi cand ne vom ridica suficient de sus inima si spiritul pentru a vedea mirajul de dincolo de toate orizonturile vom sti si vom descifra originea gandurilor si actiunilor noastre. A invata inseamna a-ti aduce aminte, a afla ceea ce deja stii, ceea ce sufletul tau cunoaste, dar mai mult decat toate inseamna a invata sa-ti asculti inima. si apoi povestea continua ... a fost candva o printesa mica care a inceput sa invete sa nu intorca spatele oricarui viitor posibil inainte de a fi sigura ca nu are nici o lectie de invatat de acolo. apoi printesa mica a mai crescut un pic si a inceput sa inteleaga mai bine ca intotdeauna sa se joace si sa aleaga un viitor diferit sau un trecut diferit, asa cum fac papusarii in teatrul de papusi...dar singura sa obligatie era sa-si fie credincioasa siesi...deoarece a fi credincioasa altcuiva sau oricarui lucru este imposibil si este semnul unei false cunoasteri... sa vedem ce va mai invata cand va mai creste putin. un gand in noapte printre cuvinte si vise, pt ca a venit la mine Inspiratia
Dacă pentru o clipă am realiza minunea şi miracolul faptului că suntem fiinţe umane şi că suntem libere, atunci poate am fi cu mult mai aproape de fericire.
miercuri, 14 aprilie 2010
sperante
dragul de El,
s-a suparat intr-o zi pe linistea si calmul
care zaceau pe jos in jurul lui.
Pe toate lucrurile care ii umpleau viata
si pe care deja le stia pe de rost
sooo boooring
incat nici macar gandul la o virtuala printesa nu a reusit sa o alunge.
decat poate pentru prea putin timp.
si iarasi intors in birou, in fata calculatorului sau,
iarasi in rutina zilnica
totul ca la carte insa....
carte cenzurata.
Dar hai sa dau la o parte cenzura!
Ce! Eu nu pot sa-mi manifest dorinta de culoare si de AROME in viata
asta!!!???
Clar ca si eu am dreptul,
Imi permit....
Dar ce sa fac?Unde sa caut ascunsul?Freamatul?Nerusinatul?Informalul? Ceea
ce nu se face??!!!Ceea ce imi doresc dar nu indraznesc!!
Evenimente? NU! prea plictisitoare.
Cu baietii!? Mda, poate...
Fete? FETE!
Ahh!! Carnatie, saliva, ochi infometati, maini tremuratoare, gemete, suspine
care trebuie sa prinda, sa simta, sa guste, sa bea, sa se inece (de ce nu?) in acea creatura
Care stie sa trezeasca in el atatea lucruri
Care nu ar trebui trezite ci tinute...in frau..
Destul cu fraul!
Sunt om mare!
Si inteleg iubirea.
Iar voi femeilor din jur fiti provocatoare!!!
Ah! cat imi place ca pot indrazni
IN SFARSIT.
Dar nu totusi Nu, nu inca
pentru ca nu am suficient curaj si suficienta incredere.
Si atunci mai bine rutina, obisnuitul, banalul, doar în vis lucruri măreţe.
deocamdata atât!!!
s-a suparat intr-o zi pe linistea si calmul
care zaceau pe jos in jurul lui.
Pe toate lucrurile care ii umpleau viata
si pe care deja le stia pe de rost
sooo boooring
incat nici macar gandul la o virtuala printesa nu a reusit sa o alunge.
decat poate pentru prea putin timp.
si iarasi intors in birou, in fata calculatorului sau,
iarasi in rutina zilnica
totul ca la carte insa....
carte cenzurata.
Dar hai sa dau la o parte cenzura!
Ce! Eu nu pot sa-mi manifest dorinta de culoare si de AROME in viata
asta!!!???
Clar ca si eu am dreptul,
Imi permit....
Dar ce sa fac?Unde sa caut ascunsul?Freamatul?Nerusinatul?Informalul? Ceea
ce nu se face??!!!Ceea ce imi doresc dar nu indraznesc!!
Evenimente? NU! prea plictisitoare.
Cu baietii!? Mda, poate...
Fete? FETE!
Ahh!! Carnatie, saliva, ochi infometati, maini tremuratoare, gemete, suspine
care trebuie sa prinda, sa simta, sa guste, sa bea, sa se inece (de ce nu?) in acea creatura
Care stie sa trezeasca in el atatea lucruri
Care nu ar trebui trezite ci tinute...in frau..
Destul cu fraul!
Sunt om mare!
Si inteleg iubirea.
Iar voi femeilor din jur fiti provocatoare!!!
Ah! cat imi place ca pot indrazni
IN SFARSIT.
Dar nu totusi Nu, nu inca
pentru ca nu am suficient curaj si suficienta incredere.
Si atunci mai bine rutina, obisnuitul, banalul, doar în vis lucruri măreţe.
deocamdata atât!!!
vise
Visez mâinile tale pe pielea mea, mângâindu-mă tandru şi afectuos, la fel cum vântul mângâie marea. Să fie ca şi cum ele ar da viaţă, ar readuce la viaţă natura după o lungă iarnă. Ca şi cum se trezeşte natura adormită primăvara, iar toate energiile se trezesc şi prin viaţă. Ca şi cum un sculptor ar mângâia o statuie care ar prinde viaţă atunci sub căldura acelor mâini.
Simt cum întreaga mea fiinţă se trezeşte în braţele tale ca într-o aducere aminte de demult, ca şi cum s-ar întoarce acasă pe un tărâm binecunoscut, dar uitat. Doar această atingere a mâinilor, a trupurilor şi trezeşte în fiinţa mea fiori bine ascunşi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei taine care începe să se dezlege, a unui mister care începe să-şi descopere vălul. Pielea care se înfioară, într-o aducere aminte a unor mângâieri de undeva din timp.
Simt cum întreaga mea fiinţă se trezeşte în braţele tale ca într-o aducere aminte de demult, ca şi cum s-ar întoarce acasă pe un tărâm binecunoscut, dar uitat. Doar această atingere a mâinilor, a trupurilor şi trezeşte în fiinţa mea fiori bine ascunşi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei taine care începe să se dezlege, a unui mister care începe să-şi descopere vălul. Pielea care se înfioară, într-o aducere aminte a unor mângâieri de undeva din timp.
DESPRE TRAGEDIILE VIEŢII
Aproape întotdeauna e greu să accepţi singurătatea sau faptul că dezamăgirile şi tragediile interioare pot avea şi aspecte pozitive care să ne ajute să ne transformăm viaţa şi să ne motiveze pentru a ieşi din mediocritate şi din monotonia cotidiană.
Privind în urmă la dezastrul unei relaţii sau ceea ce a lăsat în urma ei o fiinţă pe care am iubit-o şi care nu ne-a iubit, sau care nu ne mai iubeşte reacţia noastră poate fi dublă, mai întâi de teroare şi frică şi apoi starea că lumea noastră nu va mai fi niciodată ca înainte, că tot ceea ce vedem acum sunt nişte ruine pe care călcăm, dar care vor trebui îndepărtate pentru ca acolo să reclădim, să refacem acea clădire, acea lume interioară care ne conferea siguranţă, lumea care s-a prăbuşit producându-ne o stare de gol lăuntric şi de disperare profundă.
Apoi constatăm că este o realitate, pe care trebuie să o acceptăm la modul activ, şi nu doar un vis urât din care de abia ne-am trezit, iar această realitate trebuie să ne ajute să mergem mai departe. Pentru a merge mai departe este necesar să acceptăm că viaţa noastră se află sub semnul unei anumite necesităţi şi că acea necesitate a făcut ca toate acele aspecte să se producă. Viaţa noastră este un risc, este o mare aventură, care ne incită şi ne provoacă mereu, care ne încearcă şi ne supune la probe şi la teste neaşteptate, dar care ne pun adesea faţă în faţă cu propriile slăbiciuni şi cu propria ignoranţă. Important este ca noi să vedem acest aspecte. Cea mai mare probă de curaj pe care o poate da o fiinţă umană este aceea de a-şi accepta şi a-şi trăi viaţa plenar, de a-şi conştientiza propria imperfecţiune, de a se pune faţă în faţă cu ea însăşi, în pofida tragediilor interioare sau exterioare care apar în anumite momente ale vieţii noastre.
Momentele dificile din viaţa noastră parcă ne întreabă – Ai curajul să trăieşti? Ai curajul să fii fericit? Ai curajul de a accepta provocarea vieţii? De fiecare dată când ne aflăm în asemenea momente suntem siliţi să devenim conştienţi, să căutăm sensul profund a ceea ce ni se petrece, a tragediei căreia trebuie să-i facem faţă, a transformărilor ce survin după fiecare eveniment de acest tip. Oricât de buni am fi, oricât de impecabili am fi, tragediile se petrec tocmai pentru a ne verifica această impecabilitate, această bunătate sufletească. Rămânem la fel de buni şi în momentele de criză interioară? Suntem la fel de impecabili în mijlocul unei tragedii? Ne păstrăm starea de calm interior în mijlocul furtunii declanşate de evenimentele exterioare?
Reacţiile noastre pot fi cele ale unei fiinţe cu o anumită verticalitate interioară sau putem da vina pe alţii, putem găsi o justificare, sau mai multe, sau ne putem închipui cum ar fi fost viaţa noastră DACĂ nu s-ar fi petrecut acea tragedie, acel eveniment cutremurător pentru noi, dar ... acestea sunt justificări care nu contează, ceea ce contează este că tragedia, evenimentul cutremurător din viaţa noastră, s-a petrecut şi va fi necesar să avem curajul de a privi în faţă această situaţie şi de a reacţiona în mod constructiv.
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să ne privim din nou viaţa, să ne reconsiderăm întreaga imagine a vieţii noastre, întreaga noastră imagine, să avem curajul de a ne depăşi teama şi să începem procesul de reconstrucţie, de restabilire a propriei valori şi a celor exterioare. Acum se pune din nou întrebarea – Ai curajul să trăieşti? Cum vei trăi? Ai curajul să fii fericit, în pofida acestor provocări exterioare?
Cum reacţionăm în astfel de situaţii? În primul rând este necesar să acceptăm situaţia în fapt cu toate traumele, nesiguranţa şi suferinţa care le resimţim în propria fiinţă. Apoi nu trebuie să uităm că am existat şi că vom exista dincolo de această tragedie pe care o resimţim plenar, dar nu putem fi dincolo de aceasta pentru că nu putem să ne privim trăirile şi emoţiile noastre negative ca fiind aspecte cu care noi nu avem nici o legătură. Însă, cel mai important este ca să nu transformăm aceste trăiri negative într-o pedeapsă care să ne producă un etern sentiment de culpabilitate, care să ne satisfacă acea latură masochistă a naturii umane. Să învăţăm că unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii este a ne ierta pe noi, chiar înainte de a-i ierta pe ceilalţi, acceptând că două fiinţe umane care se uită în aceeaşi direcţie pot vedea lucruri diferite, dar pot avea şi o viziune diferită asupra întregii panorame exterioare.
Ajunge să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru şi să observăm că oricât de dificilă şi de rea ne-ar apărea propria viaţă, ea este de cele mai multe ori mai bună decât a multor oameni, a multora dintre semenii noştri. Oricât de dificilă pare înţelegerea evenimentelor, a ceea ce s-a petrecut este foarte important să înţelegem şi să conştientizăm că aceste clipe sunt adevărate prilejuri, oportunităţi de a ne transforma comportamentul, de a deveni fiinţe mai conştiente şi de a produce în fiinţă noastră o transformare radicală şi ireversibilă, în sensul creşterii şi maturizării noastre umane şi spirituale. Uneori, tragediile ni se dăruie pentru ca micile probleme cotidiene să fie depăşite şi să nu ne mai afecteze, pentru a ne putea face să ne reamintim de fericirea clipei prezente, de faptul că fiecare moment trebuie trăit plenar şi asta însemnând că fericirea e aproape de noi, dar trebuie să deschidem mai mult ochii pentru a o vedea.
În momentul, momentele, în care am suferit o mare pierdere materială, spirituală, relaţională nu are rost să încercăm să recuperăm ceea ce s-a pierdut, să ne întoarcem mereu acolo. Din anumite perspective în viaţa noastră s-a deschis un spaţiu mai larg, un spaţiu vast care se află în faţa privirii noastre, un spaţiu virgin care aşteaptă să i se dea o întrebuinţare, să se construiască pe el ceva sau să cultivăm ceva pe el. Este acolo şi doar aşteaptă să-i găsim o întrebuinţare adecvată care să ne facă fericiţi, chiar dacă modalitatea cea mai imediată ar fi să umplem acel spaţiu cu durerea şi amărăciunea pierderii suferite.
Poate părea paradoxal, dar fiecare pierdere, fiecare suferinţă ne face să dobândim o libertate interioară mai mare, o forţă interioară mai mare, chiar dacă în primele momente suferinţa şi amărăciunea nu ne lasă să simţim acest lucru. Cum să devenim conştienţi de libertatea interioară, şi chiar exterioară, pe care am dobândit-o printr-o anumită pierdere?
Revenind la spiritualitate şi la înţelepciune, devenind conştienţi că este necesară o mare răbdare pentru o perioadă de timp ca acea înţelegere să se producă, deoarece în această lume eternă este doar schimbarea. Modificându-ne perspectiva vom putea să revedem sistemul nostru de valori cu alţi ochi, cei ai înţelepciunii – această lume nu este un loc al unei siguranţe interioare şi exterioare, şi nu va fi curând astfel, dar ca fiinţe inteligente putem folosi orice schimbare bruscă din viaţa noastră în avantajul nostru, petrecându-ne timpul aşa cum ne-am dorit întotdeauna să o facem, dar nu am avut curajul necesar, deoarece trebuia să ascultăm de rutina zilnică care ne conferea falsa siguranţă că totul este sub controlul nostru, realizând ceea ce ne-am dorit întotdeauna să realizăm pentru că o altă fiinţă nu avea suficientă încredere în noi, în potenţialităţile noastre. Se pune acum întrebarea - ai curajul să trăieşti acum aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna să o faci? Ai curajul de a fi cu adevărat liber?
Oare de câte ori nu facem lucruri multe împotriva voinţei noastre, doar pentru că ne asigură o falsă siguranţă exterioară? De câte ori practicăm meserii sau acceptăm slujbe plictisitoare, relaţii banale doar pentru că ne conferă o anumită siguranţă interioară? Câte din visele noastre nu le îngropăm în rutina şi monotonia cotidianului? Câte din aspiraţiile noastre nu mor din cauza lipsei noastre de curaj de a le urma până la capăt? Câte din relaţiile noastre devin banale pentru că nu avem curajul să fim liberi, să ne arătăm aşa cum suntem celuilalt, fiinţei iubite, având curajul de a înfrunta consecinţele şi de a merge mai departe? Câte din aspiraţiile noastre nu se distrug în relaţiile banale, dar sigure, făcând din noi simple fiinţe docile care ar face orice numai să nu piardă siguranţa comodităţii din acea relaţie?
Fiecare catastrofă interioară sau exterioară este, sau devine, un prilej pentru a ne reconstrui propria fiinţă, pentru a ne reconstrui şi regândi sistemul de valori interioare şi exterioare. Ceea ce contează cel mai mult este faptul că regândirea propriului sistem de valori ne va conferi curajul necesar pentru a ne clădi destinul pe care ni l-am dorit întotdeauna, dar nu l-am împlinit pentru că ne-a lipsit tocmai acest curaj, această îndrăzneală, această libertate de acţiune.
Lumile interioare se prăbuşesc şi odată cu ele vise, speranţe, doruri, dar această prăbuşire deschide noi orizonturi şi ne oferă posibilitatea de a reflecta asupra vieţii noastre, asupra sensului vieţii noastre. Aceste momente de mari zguduiri interioare sunt momente în care putem începe să ne reconstruim propria concepţie despre viaţă, propria viaţă şi tot ceea ce suntem noi înşine aici şi acum, deoarece avem oportunitatea de a realiza că aspectul cel mai important este atitudinea cu care reacţionăm în faţa obstacolelor şi tragediilor vieţii şi atitudinea pe care o avem faţă de viitor, faţă de tot ceea ce ne aşteaptă.
În fiecare zi lumea renaşte sub ochii noştri, iar fiecare dintre noi va trebui să se dovedească a fi capabil să reclădească şi să ridice de sub dărâmăturile propriilor trăiri, a propriilor nefericiri, a propriilor noastre vise, acea statuie a propriei libertăţi interioare la care fiecare a visat dintotdeauna, dar pe care nu a îndrăznit încă să o înalţe.
„Pleoapa închisă sau deschisă, o lume dispare, alta apare apoi ... doar este.“
Privind în urmă la dezastrul unei relaţii sau ceea ce a lăsat în urma ei o fiinţă pe care am iubit-o şi care nu ne-a iubit, sau care nu ne mai iubeşte reacţia noastră poate fi dublă, mai întâi de teroare şi frică şi apoi starea că lumea noastră nu va mai fi niciodată ca înainte, că tot ceea ce vedem acum sunt nişte ruine pe care călcăm, dar care vor trebui îndepărtate pentru ca acolo să reclădim, să refacem acea clădire, acea lume interioară care ne conferea siguranţă, lumea care s-a prăbuşit producându-ne o stare de gol lăuntric şi de disperare profundă.
Apoi constatăm că este o realitate, pe care trebuie să o acceptăm la modul activ, şi nu doar un vis urât din care de abia ne-am trezit, iar această realitate trebuie să ne ajute să mergem mai departe. Pentru a merge mai departe este necesar să acceptăm că viaţa noastră se află sub semnul unei anumite necesităţi şi că acea necesitate a făcut ca toate acele aspecte să se producă. Viaţa noastră este un risc, este o mare aventură, care ne incită şi ne provoacă mereu, care ne încearcă şi ne supune la probe şi la teste neaşteptate, dar care ne pun adesea faţă în faţă cu propriile slăbiciuni şi cu propria ignoranţă. Important este ca noi să vedem acest aspecte. Cea mai mare probă de curaj pe care o poate da o fiinţă umană este aceea de a-şi accepta şi a-şi trăi viaţa plenar, de a-şi conştientiza propria imperfecţiune, de a se pune faţă în faţă cu ea însăşi, în pofida tragediilor interioare sau exterioare care apar în anumite momente ale vieţii noastre.
Momentele dificile din viaţa noastră parcă ne întreabă – Ai curajul să trăieşti? Ai curajul să fii fericit? Ai curajul de a accepta provocarea vieţii? De fiecare dată când ne aflăm în asemenea momente suntem siliţi să devenim conştienţi, să căutăm sensul profund a ceea ce ni se petrece, a tragediei căreia trebuie să-i facem faţă, a transformărilor ce survin după fiecare eveniment de acest tip. Oricât de buni am fi, oricât de impecabili am fi, tragediile se petrec tocmai pentru a ne verifica această impecabilitate, această bunătate sufletească. Rămânem la fel de buni şi în momentele de criză interioară? Suntem la fel de impecabili în mijlocul unei tragedii? Ne păstrăm starea de calm interior în mijlocul furtunii declanşate de evenimentele exterioare?
Reacţiile noastre pot fi cele ale unei fiinţe cu o anumită verticalitate interioară sau putem da vina pe alţii, putem găsi o justificare, sau mai multe, sau ne putem închipui cum ar fi fost viaţa noastră DACĂ nu s-ar fi petrecut acea tragedie, acel eveniment cutremurător pentru noi, dar ... acestea sunt justificări care nu contează, ceea ce contează este că tragedia, evenimentul cutremurător din viaţa noastră, s-a petrecut şi va fi necesar să avem curajul de a privi în faţă această situaţie şi de a reacţiona în mod constructiv.
Singurul lucru care ne rămâne de făcut este să ne privim din nou viaţa, să ne reconsiderăm întreaga imagine a vieţii noastre, întreaga noastră imagine, să avem curajul de a ne depăşi teama şi să începem procesul de reconstrucţie, de restabilire a propriei valori şi a celor exterioare. Acum se pune din nou întrebarea – Ai curajul să trăieşti? Cum vei trăi? Ai curajul să fii fericit, în pofida acestor provocări exterioare?
Cum reacţionăm în astfel de situaţii? În primul rând este necesar să acceptăm situaţia în fapt cu toate traumele, nesiguranţa şi suferinţa care le resimţim în propria fiinţă. Apoi nu trebuie să uităm că am existat şi că vom exista dincolo de această tragedie pe care o resimţim plenar, dar nu putem fi dincolo de aceasta pentru că nu putem să ne privim trăirile şi emoţiile noastre negative ca fiind aspecte cu care noi nu avem nici o legătură. Însă, cel mai important este ca să nu transformăm aceste trăiri negative într-o pedeapsă care să ne producă un etern sentiment de culpabilitate, care să ne satisfacă acea latură masochistă a naturii umane. Să învăţăm că unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii este a ne ierta pe noi, chiar înainte de a-i ierta pe ceilalţi, acceptând că două fiinţe umane care se uită în aceeaşi direcţie pot vedea lucruri diferite, dar pot avea şi o viziune diferită asupra întregii panorame exterioare.
Ajunge să deschidem ochii şi să privim în jurul nostru şi să observăm că oricât de dificilă şi de rea ne-ar apărea propria viaţă, ea este de cele mai multe ori mai bună decât a multor oameni, a multora dintre semenii noştri. Oricât de dificilă pare înţelegerea evenimentelor, a ceea ce s-a petrecut este foarte important să înţelegem şi să conştientizăm că aceste clipe sunt adevărate prilejuri, oportunităţi de a ne transforma comportamentul, de a deveni fiinţe mai conştiente şi de a produce în fiinţă noastră o transformare radicală şi ireversibilă, în sensul creşterii şi maturizării noastre umane şi spirituale. Uneori, tragediile ni se dăruie pentru ca micile probleme cotidiene să fie depăşite şi să nu ne mai afecteze, pentru a ne putea face să ne reamintim de fericirea clipei prezente, de faptul că fiecare moment trebuie trăit plenar şi asta însemnând că fericirea e aproape de noi, dar trebuie să deschidem mai mult ochii pentru a o vedea.
În momentul, momentele, în care am suferit o mare pierdere materială, spirituală, relaţională nu are rost să încercăm să recuperăm ceea ce s-a pierdut, să ne întoarcem mereu acolo. Din anumite perspective în viaţa noastră s-a deschis un spaţiu mai larg, un spaţiu vast care se află în faţa privirii noastre, un spaţiu virgin care aşteaptă să i se dea o întrebuinţare, să se construiască pe el ceva sau să cultivăm ceva pe el. Este acolo şi doar aşteaptă să-i găsim o întrebuinţare adecvată care să ne facă fericiţi, chiar dacă modalitatea cea mai imediată ar fi să umplem acel spaţiu cu durerea şi amărăciunea pierderii suferite.
Poate părea paradoxal, dar fiecare pierdere, fiecare suferinţă ne face să dobândim o libertate interioară mai mare, o forţă interioară mai mare, chiar dacă în primele momente suferinţa şi amărăciunea nu ne lasă să simţim acest lucru. Cum să devenim conştienţi de libertatea interioară, şi chiar exterioară, pe care am dobândit-o printr-o anumită pierdere?
Revenind la spiritualitate şi la înţelepciune, devenind conştienţi că este necesară o mare răbdare pentru o perioadă de timp ca acea înţelegere să se producă, deoarece în această lume eternă este doar schimbarea. Modificându-ne perspectiva vom putea să revedem sistemul nostru de valori cu alţi ochi, cei ai înţelepciunii – această lume nu este un loc al unei siguranţe interioare şi exterioare, şi nu va fi curând astfel, dar ca fiinţe inteligente putem folosi orice schimbare bruscă din viaţa noastră în avantajul nostru, petrecându-ne timpul aşa cum ne-am dorit întotdeauna să o facem, dar nu am avut curajul necesar, deoarece trebuia să ascultăm de rutina zilnică care ne conferea falsa siguranţă că totul este sub controlul nostru, realizând ceea ce ne-am dorit întotdeauna să realizăm pentru că o altă fiinţă nu avea suficientă încredere în noi, în potenţialităţile noastre. Se pune acum întrebarea - ai curajul să trăieşti acum aşa cum ţi-ai dorit întotdeauna să o faci? Ai curajul de a fi cu adevărat liber?
Oare de câte ori nu facem lucruri multe împotriva voinţei noastre, doar pentru că ne asigură o falsă siguranţă exterioară? De câte ori practicăm meserii sau acceptăm slujbe plictisitoare, relaţii banale doar pentru că ne conferă o anumită siguranţă interioară? Câte din visele noastre nu le îngropăm în rutina şi monotonia cotidianului? Câte din aspiraţiile noastre nu mor din cauza lipsei noastre de curaj de a le urma până la capăt? Câte din relaţiile noastre devin banale pentru că nu avem curajul să fim liberi, să ne arătăm aşa cum suntem celuilalt, fiinţei iubite, având curajul de a înfrunta consecinţele şi de a merge mai departe? Câte din aspiraţiile noastre nu se distrug în relaţiile banale, dar sigure, făcând din noi simple fiinţe docile care ar face orice numai să nu piardă siguranţa comodităţii din acea relaţie?
Fiecare catastrofă interioară sau exterioară este, sau devine, un prilej pentru a ne reconstrui propria fiinţă, pentru a ne reconstrui şi regândi sistemul de valori interioare şi exterioare. Ceea ce contează cel mai mult este faptul că regândirea propriului sistem de valori ne va conferi curajul necesar pentru a ne clădi destinul pe care ni l-am dorit întotdeauna, dar nu l-am împlinit pentru că ne-a lipsit tocmai acest curaj, această îndrăzneală, această libertate de acţiune.
Lumile interioare se prăbuşesc şi odată cu ele vise, speranţe, doruri, dar această prăbuşire deschide noi orizonturi şi ne oferă posibilitatea de a reflecta asupra vieţii noastre, asupra sensului vieţii noastre. Aceste momente de mari zguduiri interioare sunt momente în care putem începe să ne reconstruim propria concepţie despre viaţă, propria viaţă şi tot ceea ce suntem noi înşine aici şi acum, deoarece avem oportunitatea de a realiza că aspectul cel mai important este atitudinea cu care reacţionăm în faţa obstacolelor şi tragediilor vieţii şi atitudinea pe care o avem faţă de viitor, faţă de tot ceea ce ne aşteaptă.
În fiecare zi lumea renaşte sub ochii noştri, iar fiecare dintre noi va trebui să se dovedească a fi capabil să reclădească şi să ridice de sub dărâmăturile propriilor trăiri, a propriilor nefericiri, a propriilor noastre vise, acea statuie a propriei libertăţi interioare la care fiecare a visat dintotdeauna, dar pe care nu a îndrăznit încă să o înalţe.
„Pleoapa închisă sau deschisă, o lume dispare, alta apare apoi ... doar este.“
FRUMUSEŢEA
Aici unde pământul se uneşte cu cerul într-o frumuseţe indescriptibilă zeii le vorbesc tainic oamenilor.
Aici unde marea şi cerul se unesc în zare, frumuseţea este cea care cucereşte inimile.
Aici unde albastrul şi albul se îmbină atât de armonios, îngerii vin aproape şi şoptesc duios.
Ce orbi putem fi câteodată, cu toate că suntem atât de inteligenţi!
Frumuseţea este o stare dincolo de a fi, iar cuvintele sunt deseori prea mici neputând exprima acele lucruri, acele atribute care ne copleşesc inima.
Sufletul meu se umple de această frumuseţe şi expansionează la infinit.
Norii desenează pe cer forme dintr-un peisaj paradisiac, iar paradisul pare a fi coborât aici şi acum pe pământ.
E atâta linişte aici şi ca şi cum aş fi adunat toată această frumuseţe, toată această graţie a cerului şi a pământului în sufletul meu, în toată fiinţa mea.
Soarele apune într-o mare de albastru cu irizări violete, iar luna răsare de după nori. Infinitul regăsit aici şi acum în această imensă şi nesfârşită frumuseţe. Paradisul pierdut, dar regăsit în aceste momente de o frumuseţe unică.
Am să strâng toată această graţie a frumuseţii în inima mea ca într-un loc sacru, în care îmi voi găsi liniştea şi forţa pentru a mă reculege şi a merge mai departe, în pofida tuturor dificultăţilor aparente.
Această aripă a frumuseţii este aripa care va face ca zborul să-mi fie mai înalt şi inima mai pătrunsă de acest inefabil sentiment al sacrului, al Dumnezeirii.
Acum pot spune doar că o mare iubire este o mare credinţă şi un mare curaj. Curajul de a fi, curajul de a merge mai departe, curajul de a îndrăzni, curajul şi frumuseţea de a fi, de a exista în perfectă armonie cu sufletul tău.
Frumuseţea exterioară se reflectă în suflet, apoi această frumuseţe interioară este cea care face ca exteriorul să fie mai strălucitor, mai plin de armonie şi de transfigurare.
Ce-i viaţa decât o clipă care fuge, un moment în care pleoapa lumii se deschide priveşte, dă naştere unei lumi, apoi aceeaşi pleoapă se închide şi lumea, cu toată frumuseţea ei, dispare şi apoi ... doar eternitatea cea care rămâne mereu dincolo de Aici şi Acum.
Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?
Aici unde marea şi cerul se unesc în zare, frumuseţea este cea care cucereşte inimile.
Aici unde albastrul şi albul se îmbină atât de armonios, îngerii vin aproape şi şoptesc duios.
Ce orbi putem fi câteodată, cu toate că suntem atât de inteligenţi!
Frumuseţea este o stare dincolo de a fi, iar cuvintele sunt deseori prea mici neputând exprima acele lucruri, acele atribute care ne copleşesc inima.
Sufletul meu se umple de această frumuseţe şi expansionează la infinit.
Norii desenează pe cer forme dintr-un peisaj paradisiac, iar paradisul pare a fi coborât aici şi acum pe pământ.
E atâta linişte aici şi ca şi cum aş fi adunat toată această frumuseţe, toată această graţie a cerului şi a pământului în sufletul meu, în toată fiinţa mea.
Soarele apune într-o mare de albastru cu irizări violete, iar luna răsare de după nori. Infinitul regăsit aici şi acum în această imensă şi nesfârşită frumuseţe. Paradisul pierdut, dar regăsit în aceste momente de o frumuseţe unică.
Am să strâng toată această graţie a frumuseţii în inima mea ca într-un loc sacru, în care îmi voi găsi liniştea şi forţa pentru a mă reculege şi a merge mai departe, în pofida tuturor dificultăţilor aparente.
Această aripă a frumuseţii este aripa care va face ca zborul să-mi fie mai înalt şi inima mai pătrunsă de acest inefabil sentiment al sacrului, al Dumnezeirii.
Acum pot spune doar că o mare iubire este o mare credinţă şi un mare curaj. Curajul de a fi, curajul de a merge mai departe, curajul de a îndrăzni, curajul şi frumuseţea de a fi, de a exista în perfectă armonie cu sufletul tău.
Frumuseţea exterioară se reflectă în suflet, apoi această frumuseţe interioară este cea care face ca exteriorul să fie mai strălucitor, mai plin de armonie şi de transfigurare.
Ce-i viaţa decât o clipă care fuge, un moment în care pleoapa lumii se deschide priveşte, dă naştere unei lumi, apoi aceeaşi pleoapă se închide şi lumea, cu toată frumuseţea ei, dispare şi apoi ... doar eternitatea cea care rămâne mereu dincolo de Aici şi Acum.
Frumuseţea zilei caută îmbrăţişarea nopţii. Îmbrăţişarea nopţii este cea care cheamă misterul, taina, ceea ce rămâne mereu ascuns privirii omului de rând, ceea ce doar inima poate dezvălui omului.
Ai privit vreodată doar cu inima?
Si florile
Vezi florile de visin?
Vezi,ori de cate ori ma apuc sa scriu
Imi tradez sufletul
Si fara sa vreau,
Desi inca nu te cunosc, te descriu,
Cum desi inca nu ma cunosc ma descriu.
Iar literele se rotunjesc mereu
In forma ta, de inima,
In forma mea, de stea,
Care si ea,
De fapt, e tot o inima,
Insa cu mult mai incadescenta
Intru-cat prin vinele ei curge
Un sange cu mult mai albastru:
Ideea.
Ca sa ma cunosti mai bine,
Ar trebui sa-ti povestesc viata mea,
Dar vezi,
Eu n-am stiut niciodata sa mint
Si, in genere,
In pragul frumusetii,
Ca-n pragul mortii,
Inclin sa spui adevarul;
asa ca
daca vrei sa ma intelegi,
priveste florile de visin si...
Traieste-ma!
Vezi,ori de cate ori ma apuc sa scriu
Imi tradez sufletul
Si fara sa vreau,
Desi inca nu te cunosc, te descriu,
Cum desi inca nu ma cunosc ma descriu.
Iar literele se rotunjesc mereu
In forma ta, de inima,
In forma mea, de stea,
Care si ea,
De fapt, e tot o inima,
Insa cu mult mai incadescenta
Intru-cat prin vinele ei curge
Un sange cu mult mai albastru:
Ideea.
Ca sa ma cunosti mai bine,
Ar trebui sa-ti povestesc viata mea,
Dar vezi,
Eu n-am stiut niciodata sa mint
Si, in genere,
In pragul frumusetii,
Ca-n pragul mortii,
Inclin sa spui adevarul;
asa ca
daca vrei sa ma intelegi,
priveste florile de visin si...
Traieste-ma!
QUIS CUSTODIET CUSTODES? (CINE-I VA PĂZI PE PAZNICII NOŞTRI?)
Omisiunea şi simplificarea ne ajută să înţelegem, dar în multe cazuri ne ajută să percepem greşit lucrurile, deoarece înţelegerea noastră poate cuprinde noţiunile frumos formulate, dar acestea nu surprind întotdeauna Realitatea obiectivă, Adevărul.
Tehnologia modernă a condus la concentrarea puterii politice şi economice şi la naşterea unei societăţi controlate (în statele democratice, în mod politicos şi aparent neostentativ) de către Marea Finanţă şi Marele Guvern.
Dar societăţile sunt alcătuite din indivizi, din fiinţe umane, şi sunt, cu adevărat benefice, numai în măsura în care ele ajută fiinţa umană să-şi valorizeze aptitudinile şi potenţialităţile şi să ducă o viaţă fericită şi creatoare.
Am putea să ne întrebăm, cum am mai făcut-o de multe ori până acum, cum a fost afectat omul de progresele tehnicii şi ştiinţei în societatea contemporană?
Iată părerea doctorului Erich Fromm:„Societatea occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale şi politice, duce tot mai puţin la îmbunătăţirea stării de sănătate mintală a fiinţei umane şi tinde să submineze în individ securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi; ea tinde să transforme individualitatea umană într-un automat care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.“
Victimele bolilor mintale se găsesc, de fapt, printre fiinţele care par a fi normale:„Multe fiinţe sunt normale pentru că s-au adaptat atât de bine la modul de existenţă al societăţii contemporane, deoarece glasul lor omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici nu mai luptă să nu mai sufere şi nici nu mai manifestă simptomele unei revolte, aşa cum se manifestă în cazul nevrozatului.“ (Erich Fromm)
Se poate afirma cu uşurinţă că aceste fiinţe nu sunt normale în sensul absolut al cuvântului Om, al accepţiunii sale cele mai obişnuite, dar ele sunt normale doar în raport cu o societate care din multe puncte de vere prezintă anormalităţi flagrante. Adaptarea perfectă a fiinţelor umane la această societate anormală reflectă, în fapt, măsura alienării mintale a fiinţelor umane. Aceste milioane de oameni Anormali de Normali ducând o viaţă cuminte într-o societate la care, dacă ar fi Oameni, în adevărata accepţiune a acestui cuvânt, nu ar trebui să se adapteze, mai au „iluzia individualităţii“; dar, de fapt ei au fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul marii majorităţi a fiinţelor umane contemporane devine sinonim cu Uniformitatea. Dar Uniformitatea şi Libertatea sunt incompatibile. Fiinţa umană, prin natura sa cea mai profundă nu a fost făcută ca să devină un automat, iar dacă ajunge în această fază atunci înseamnă că sănătatea mentală, sistemul de valori morale i-au fost grav perturbate.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura s-a străduit să facă astfel încât fiecare individualitate materială să fie diferită de celelalte, să prezinte o stare de unicitate din punct de vedere fizic şi mental. Orice societate care, în interesul eficienţei sau în numele unei dogme politice sau religioase, încearcă să standardizeze fiinţele umane, individualităţile umane, comite o crimă împotriva naturii biologice a Omului, împotriva naturii umane.
Se poate aduce ca un contraargument la cele menţionate anterior organizarea universală. Organizarea este un aspect indispensabil universului. Dar libertatea se naşte şi dobândeşte o semnificaţie doar în cadrul unei comunităţi de fiinţe care cooperează libere. Această societate se autoreglează în mod automat prin acea stare de bun simţ elementar care există în întregul univers. Aşa cum universul funcţionează şi se autoreglează în mod armonios, în acelaşi fel şi comunităţile umane, în care există starea de armonie şi bun simţ elementar, s-au dovedit că se pot regla. Ajunge doar să privim puţin în urmă, să aruncăm o privire scurtă asupra antropologiei şi să mergem în societăţile tradiţionale. Acolo în acea lume în care individualitatea umană era sacralizată, libertatea şi bunul simţ elementar se dovedeau a fi trăsăturile primordiale specifice. Fiecare fiinţă era liberă să-şi manifeste creativitatea, toate ocupaţiile fiind privite ca modalităţi distincte de expresie creatoare a individualităţii.
Prin studiu antropologic se poate dovedi existenţa reală a acestor societăţi şi faptul că libertatea nu este doar o noţiune utopică. O organizare exagerată transformă bărbaţii şi femeile în automate, sufocă spiritul creator şi desfiinţează însăşi posibilitatea libertăţii.
În urma experientelor sociale la care omenirea a fost martoră în contemporaneitate se poate spune că libertatea este cel mai bine reprezentată de calea de mijloc, adică de zona de mijloc dintre extremele reprezentate de doctrina liberalismul, acel laisez-faire, şi controlul total, dictatura.
Se poate afirma că nu există valoare decât în raport cu viaţa şi conştiinţa.
În societatea democratică actuală există grupuri de oameni urmăresc să trăiască altfel încât să redescopere în ei acea creativitate, acel bun simţ elementar adus de cunoaşterea conceptului de libertate. Atunci acele grupuri pot fi periculoase? Regăsirea demnităţii şi libertăţii umane poate reprezentat un pericol atât de mare într-o, aşa zisă, societate democratică?
Putem afirma că nu poate exista o propagandă raţională eficientă decât în momentul în care există o înţelegere clară, din partea celor implicaţi, a naturii simbolurilor şi a legăturii acestora cu aspectele şi evenimentele simbolizate. Dar propaganda iraţională, cea care doreşte ca să atragă cât mai multe fiinţe de partea sa în mod iraţional, ilogic, se bazează, în vederea unei eficienţe maxime, pe o incapacitate generală de a înţelege natura simbolurilor. Minţile simple tind să pună sub semnul egalităţii simbolul şi ceea ce reprezintă el, semnificaţia sa reală, să atribuie lucrurilor şi evenimentelor unele dintre calităţile exprimate de cuvintele pe care le-a ales cel care-şi urmăreşte foarte bine propriile ţeluri.
Dacă am privi un ritual al Botezului creştin fără a şti, fără a cunoaşte semnificaţia simbolică a acestuia am putea judeca greşit sau ne-am afla în faţa unei scene hilare. Specialiştii în psihanaliză pot găsi, sau mai bine spus, au găsit motivaţii, dorinţe, temeri adânc înrădăcinate în subconştientul fiecărei fiinţe umane, dar aceasta este o energie şi această energie poate fi exploatată în mod practic pentru a pune în mişcare întregul angrenaj al industriei societăţii de consum.
Depozitată în fiinţele umane această energie potenţială este eliberată şi transmisă pe o întreagă linie de simboluri şi ritualuri, care sunt ocultate cu multă grijă pentru a putea evita cât mai bine raţionalismul şi a ascunde cât mai bine Adevărul!! Adesea simbolurile îşi produc efectele, fiind disproporţionat de impresionante, obsedante şi fascinante prin ele însele, aşa cum putem să observăm ritualurile religioase. Aceste „flori ale sfinţeniei“ întăresc credinţa acolo unde ea există deja, iar acolo unde nu există credinţă, contribuie la convertirea oamenilor. Însă doar prin satisfacerea simţului estetic simbolurile abil mânuite nu garantează Adevărul sau valoarea etică a doctrinelor cu care au fost asociate arbitrar. De multe ori geniul a fost pus în slujba tiraniei, iar arta a făcut reclamă pentru meritele cultului local. Doar timpul poate fi cel mai bun arbitru ce separă arta adevărată de metafizica proastă.
Ar putea fi omul capabil să înveţe să realizeze această distincţie nu după ce anumite lucruri s-au petrecut, ci chiar atunci când ele se petrec? Ar putea exista o stare de conştienţă şi luciditate asupra evenimentelor prezentului? Fiinţa umană poate privi obiectiv şi inteligent asupra evenimentelor prezentului? Care ar fi cheia acestei arte a libertăţii şi lucidităţii?
Oamenii acţionează într-un spectru foarte larg de moduri iraţionale, dar toţi par capabili, dacă li se acordă o şansă, să facă o alegere rezonabilă în lumina dovezilor existente. Ceea ce putem observa este doar faptul că în multe din societăţile democratice, politicienii şi mass-media preferă să aducă la absurd procedeele democratice, apelând aproape exclusiv la ignoranţa şi lipsa de realism a omului obişnuit. Idealurile democraţiei şi libertăţii se confruntă cu realitatea brută a sugestibilităţii fiinţei umane. Dar libertatea individuală este compatibilă cu un grad ridicat de sugestibilitate individuală? Care este sistemul de valori al libertăţii individuale care poate conferi discernământ omului?
Cea mai mare valoare libertăţii umane individuale, este cea întemeiată pe faptele diversităţii umane şi ale unicităţii genetice; valoarea carităţii şi compasiunii, întemeiată pe realităţile cele mai profunde ale sufletului uman, pe valorile familiare străvechi, deoarece, indiferent de diversitatea mentală şi fizică, dragostea este cea care uneşte fiinţele umane, le transformă benefic şi este mai necesară decât hrana şi adăpostul; valoarea inteligenţei, fără de care dragostea este neputincioasă şi libertatea imposibil de dobândit. Dragostea şi libertatea nu se opun niciodată exercitării inteligenţei. – este un adevăr, un principiu care se găsea la baza societăţilor tradiţionale.
Ne putem gândi că există chei ale lucidităţii inteligente şi pline de bun simţ cu care poate fi trăit şi perceput momentul prezent, iar cine deţine aceste chei se poate juca după propriul plac, poate fi paznicul acestora? Dar poate rămâne un secret pentru vecie în mâna unor paznici? Poate libertatea să se afle închisă de cheile unor paznici iscusiţi?
Şi atunci o întrebare survine simplu - Cine-i va păzi mai departe pe paznicii noştri?
Tehnologia modernă a condus la concentrarea puterii politice şi economice şi la naşterea unei societăţi controlate (în statele democratice, în mod politicos şi aparent neostentativ) de către Marea Finanţă şi Marele Guvern.
Dar societăţile sunt alcătuite din indivizi, din fiinţe umane, şi sunt, cu adevărat benefice, numai în măsura în care ele ajută fiinţa umană să-şi valorizeze aptitudinile şi potenţialităţile şi să ducă o viaţă fericită şi creatoare.
Am putea să ne întrebăm, cum am mai făcut-o de multe ori până acum, cum a fost afectat omul de progresele tehnicii şi ştiinţei în societatea contemporană?
Iată părerea doctorului Erich Fromm:„Societatea occidentală contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale şi politice, duce tot mai puţin la îmbunătăţirea stării de sănătate mintală a fiinţei umane şi tinde să submineze în individ securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi; ea tinde să transforme individualitatea umană într-un automat care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.“
Victimele bolilor mintale se găsesc, de fapt, printre fiinţele care par a fi normale:„Multe fiinţe sunt normale pentru că s-au adaptat atât de bine la modul de existenţă al societăţii contemporane, deoarece glasul lor omenesc a fost redus la tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici nu mai luptă să nu mai sufere şi nici nu mai manifestă simptomele unei revolte, aşa cum se manifestă în cazul nevrozatului.“ (Erich Fromm)
Se poate afirma cu uşurinţă că aceste fiinţe nu sunt normale în sensul absolut al cuvântului Om, al accepţiunii sale cele mai obişnuite, dar ele sunt normale doar în raport cu o societate care din multe puncte de vere prezintă anormalităţi flagrante. Adaptarea perfectă a fiinţelor umane la această societate anormală reflectă, în fapt, măsura alienării mintale a fiinţelor umane. Aceste milioane de oameni Anormali de Normali ducând o viaţă cuminte într-o societate la care, dacă ar fi Oameni, în adevărata accepţiune a acestui cuvânt, nu ar trebui să se adapteze, mai au „iluzia individualităţii“; dar, de fapt ei au fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul marii majorităţi a fiinţelor umane contemporane devine sinonim cu Uniformitatea. Dar Uniformitatea şi Libertatea sunt incompatibile. Fiinţa umană, prin natura sa cea mai profundă nu a fost făcută ca să devină un automat, iar dacă ajunge în această fază atunci înseamnă că sănătatea mentală, sistemul de valori morale i-au fost grav perturbate.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura s-a străduit să facă astfel încât fiecare individualitate materială să fie diferită de celelalte, să prezinte o stare de unicitate din punct de vedere fizic şi mental. Orice societate care, în interesul eficienţei sau în numele unei dogme politice sau religioase, încearcă să standardizeze fiinţele umane, individualităţile umane, comite o crimă împotriva naturii biologice a Omului, împotriva naturii umane.
Se poate aduce ca un contraargument la cele menţionate anterior organizarea universală. Organizarea este un aspect indispensabil universului. Dar libertatea se naşte şi dobândeşte o semnificaţie doar în cadrul unei comunităţi de fiinţe care cooperează libere. Această societate se autoreglează în mod automat prin acea stare de bun simţ elementar care există în întregul univers. Aşa cum universul funcţionează şi se autoreglează în mod armonios, în acelaşi fel şi comunităţile umane, în care există starea de armonie şi bun simţ elementar, s-au dovedit că se pot regla. Ajunge doar să privim puţin în urmă, să aruncăm o privire scurtă asupra antropologiei şi să mergem în societăţile tradiţionale. Acolo în acea lume în care individualitatea umană era sacralizată, libertatea şi bunul simţ elementar se dovedeau a fi trăsăturile primordiale specifice. Fiecare fiinţă era liberă să-şi manifeste creativitatea, toate ocupaţiile fiind privite ca modalităţi distincte de expresie creatoare a individualităţii.
Prin studiu antropologic se poate dovedi existenţa reală a acestor societăţi şi faptul că libertatea nu este doar o noţiune utopică. O organizare exagerată transformă bărbaţii şi femeile în automate, sufocă spiritul creator şi desfiinţează însăşi posibilitatea libertăţii.
În urma experientelor sociale la care omenirea a fost martoră în contemporaneitate se poate spune că libertatea este cel mai bine reprezentată de calea de mijloc, adică de zona de mijloc dintre extremele reprezentate de doctrina liberalismul, acel laisez-faire, şi controlul total, dictatura.
Se poate afirma că nu există valoare decât în raport cu viaţa şi conştiinţa.
În societatea democratică actuală există grupuri de oameni urmăresc să trăiască altfel încât să redescopere în ei acea creativitate, acel bun simţ elementar adus de cunoaşterea conceptului de libertate. Atunci acele grupuri pot fi periculoase? Regăsirea demnităţii şi libertăţii umane poate reprezentat un pericol atât de mare într-o, aşa zisă, societate democratică?
Putem afirma că nu poate exista o propagandă raţională eficientă decât în momentul în care există o înţelegere clară, din partea celor implicaţi, a naturii simbolurilor şi a legăturii acestora cu aspectele şi evenimentele simbolizate. Dar propaganda iraţională, cea care doreşte ca să atragă cât mai multe fiinţe de partea sa în mod iraţional, ilogic, se bazează, în vederea unei eficienţe maxime, pe o incapacitate generală de a înţelege natura simbolurilor. Minţile simple tind să pună sub semnul egalităţii simbolul şi ceea ce reprezintă el, semnificaţia sa reală, să atribuie lucrurilor şi evenimentelor unele dintre calităţile exprimate de cuvintele pe care le-a ales cel care-şi urmăreşte foarte bine propriile ţeluri.
Dacă am privi un ritual al Botezului creştin fără a şti, fără a cunoaşte semnificaţia simbolică a acestuia am putea judeca greşit sau ne-am afla în faţa unei scene hilare. Specialiştii în psihanaliză pot găsi, sau mai bine spus, au găsit motivaţii, dorinţe, temeri adânc înrădăcinate în subconştientul fiecărei fiinţe umane, dar aceasta este o energie şi această energie poate fi exploatată în mod practic pentru a pune în mişcare întregul angrenaj al industriei societăţii de consum.
Depozitată în fiinţele umane această energie potenţială este eliberată şi transmisă pe o întreagă linie de simboluri şi ritualuri, care sunt ocultate cu multă grijă pentru a putea evita cât mai bine raţionalismul şi a ascunde cât mai bine Adevărul!! Adesea simbolurile îşi produc efectele, fiind disproporţionat de impresionante, obsedante şi fascinante prin ele însele, aşa cum putem să observăm ritualurile religioase. Aceste „flori ale sfinţeniei“ întăresc credinţa acolo unde ea există deja, iar acolo unde nu există credinţă, contribuie la convertirea oamenilor. Însă doar prin satisfacerea simţului estetic simbolurile abil mânuite nu garantează Adevărul sau valoarea etică a doctrinelor cu care au fost asociate arbitrar. De multe ori geniul a fost pus în slujba tiraniei, iar arta a făcut reclamă pentru meritele cultului local. Doar timpul poate fi cel mai bun arbitru ce separă arta adevărată de metafizica proastă.
Ar putea fi omul capabil să înveţe să realizeze această distincţie nu după ce anumite lucruri s-au petrecut, ci chiar atunci când ele se petrec? Ar putea exista o stare de conştienţă şi luciditate asupra evenimentelor prezentului? Fiinţa umană poate privi obiectiv şi inteligent asupra evenimentelor prezentului? Care ar fi cheia acestei arte a libertăţii şi lucidităţii?
Oamenii acţionează într-un spectru foarte larg de moduri iraţionale, dar toţi par capabili, dacă li se acordă o şansă, să facă o alegere rezonabilă în lumina dovezilor existente. Ceea ce putem observa este doar faptul că în multe din societăţile democratice, politicienii şi mass-media preferă să aducă la absurd procedeele democratice, apelând aproape exclusiv la ignoranţa şi lipsa de realism a omului obişnuit. Idealurile democraţiei şi libertăţii se confruntă cu realitatea brută a sugestibilităţii fiinţei umane. Dar libertatea individuală este compatibilă cu un grad ridicat de sugestibilitate individuală? Care este sistemul de valori al libertăţii individuale care poate conferi discernământ omului?
Cea mai mare valoare libertăţii umane individuale, este cea întemeiată pe faptele diversităţii umane şi ale unicităţii genetice; valoarea carităţii şi compasiunii, întemeiată pe realităţile cele mai profunde ale sufletului uman, pe valorile familiare străvechi, deoarece, indiferent de diversitatea mentală şi fizică, dragostea este cea care uneşte fiinţele umane, le transformă benefic şi este mai necesară decât hrana şi adăpostul; valoarea inteligenţei, fără de care dragostea este neputincioasă şi libertatea imposibil de dobândit. Dragostea şi libertatea nu se opun niciodată exercitării inteligenţei. – este un adevăr, un principiu care se găsea la baza societăţilor tradiţionale.
Ne putem gândi că există chei ale lucidităţii inteligente şi pline de bun simţ cu care poate fi trăit şi perceput momentul prezent, iar cine deţine aceste chei se poate juca după propriul plac, poate fi paznicul acestora? Dar poate rămâne un secret pentru vecie în mâna unor paznici? Poate libertatea să se afle închisă de cheile unor paznici iscusiţi?
Şi atunci o întrebare survine simplu - Cine-i va păzi mai departe pe paznicii noştri?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)